La nivel european dezbaterea momentului este “mai multă sau mai puţină Europă”. La noi nu se dezbate, Traian Băsescu a decis că ne trebuie mai multă, USL n-are nici o opinie. Crin Antonescu încearcă să joace rolul anti-europeanului, dar el nu se pune, fiindcă el doar este contra lui Băsescu şi dacă acesta a zis albă, Crin nu poate zice nici măcar bălană, obligatoriu trebuie să fie neagră.
În linii mari, curentul pro-mai multă Europa (nu înseamnă neapărat că cei care vor mai puţină sunt anti-europeni) este cel mai bine şi coerent exprimat de Cristian Ghinea, ideea de bază fiind că anumite state (între care şi România) şi-au dovedit deficite cronice în administrarea eficientă a statului astfel că pentru noi este mai bine să ne administreze alţii. Teoria este dusă la extrem de Aligică & „intelectualii lui Băsescu”.
O problemă este că teoria seducătoare în scris se dovedeşte falimentară în practică, România fiind un exemplu şcoală de proastă administrare externă. Să fim serioşi, după 1990, România a aplicat silitoare toate ideile organismelor internaţionale, FMI, BM, UE etc. Sunt catastrofe recunoscute chiar de ei (cazul CFR, de exemplu, care, prin dezmembrare a aruncat în haos o companie care ar fi putut fi pusă lejer pe picioare şi făcută profitabilă).
Chiar anul acesta am avut două cazuri flagrante de încălcare a voinţei popoarelor – grecii nefiind lăsaţi nici măcar să aibă un referendum, în vreme ce al românilor a fost ignorat cu dispreţ.
Când se vorbeşte despre integrarea europeană se enumără câteva avantaje: libera circulaţie, fonduri de ajutorare. La modul practic, românii au căpătat dreptul de a munci în străinătate pe bani mai puţini decât localnicii, în condiţii în general mai proaste şi, de regulă, munci pe care locuitorii ţării respective nu mai doreau să le practice (aşa se explică cum mai bine de un milion de români muncesc în Spania, o ţară cu un şomaj de 25%). Comparat cu foamea de acasă, desigur că acolo este raiul. Dar tot cetăţeni de rangul doi sunt. Dacă spaniolii ar accepta muncile emigranţilor, şomajul s-ar reduce la jumătate.
Nu e nevoie de prea multe studii ca să vezi că principalii beneficiari ai “deschiderii” sunt firmele multinaţionale care au căpătat acces la active, pieţe noi şi forţă de muncă mai ieftină. Pentru cetăţeanul de rând, fie el Ion, Johan, Jon, Jean, Giovanni, Juan, Jan “beneficiile” nu sunt chiar atât de evidente. Un om obişnuit trăieşte 99% din viaţă în ţara proprie. Moneda comună nu contează, decât, poate, o dată pe an dacă merge în concediu în altă ţară membră a zonei euro, în rest, nu contează dacă plăteşte în lei, drahme, pesetas, lire sau mărci. În schimb, pentru multinaţionale sunt economii uriaşe (aşa se explică şi încăpăţânarea autorităţilor române de a susţine euro în detrimentul leului şi de a dori să adere la euro într-o perioadă atât de tulbure). Fonduri europene? OK, i-au ajutat pe spanioli, greci şi alţii să construiască sute de kilometri de autostradă, dar câte din ele sunt cu adevărat utile? Majoritatea ţărilor şi-au construit infrastructura prin fonduri proprii. A fost ca la culturism. Poţi construi masă musculară în sute de ore de sală, sau poţi lua diverse suplimente şi atinge acelaşi rezultat, dar cu efecte secundare devastatoare – efecte pe care acum spaniolii, grecii, portughezii le trăiesc pe propria piele.
Delegarea de responsabilitate a dus în România la o clasă politică din ce în ce mai incompetentă, fiindcă nu are nevoie de nici o capacitate administrativă, trebuie doar să urmeze orbeşte nişte politici trasate în altă parte. Singurele calificări necesare şi pe care şi le-au şi dezvoltat sunt “sifonarea” banilor publici către partid. În loc să creăm instrumente pentru a ne îmbunătăţi clasa politică, vrem pur şi simplu să-i deresponsabilizăm cu totul, transformându-i în simpli funcţionari în subordinea altor funcţionari adepţi ai religiei MS Excel. Deja deschiderea graniţelor a scutit politicienii români de a găsi soluţii pentru vreo patru milioane de români. Statele Unite ale Europei îi vor scuti şi de restul.
Noi nu avem un curent de idei care să se opună “mai multei Europe”. Mai există un Ilie Şerbănescu – mult prea naţionalist şi plin de frustrări în urma mandatului de ministru – care vituperează împotriva “agenţiilor străine”, unul-doi politicieni care nu înţeleg despre ce vorbesc. Nici măcar stânga intelectuală care începe să se coaguleze în jurul platformei criticatac (o reacţie la contributorşii de dreapta) nu are un discurs alternativ în problema integrării.
Până acum, românii priveau la Bruxelles cu speranţă, ca la o alternativă la politicienii locali incompetenţi. Este clar că “lovitura de stat” din vară a făcut pe mulţi să-şi piardă iluziile şi să vadă mai clar statutul de colonie şi un partizanat politic de prost gust. Rămâne însă de văzut ponderea acestora şi dacă îşi vor găsi la un moment dat un suport politic pentru exprimare.
Problema taberei pro-europene este că nu pot prezenta o poveste de succes incontestabil. Faptul că avem mai mulţi demnitari sub acuzare şi că “Întâiul Corupt al Ţării” Adrian Năstase el Însuşi este la închisoare poate interpretat în continuare în cheie politică tocmai datorită implicării partizane a corifeilor Justiţiei, Macovei, Kovesi, Morar. Asta face să nu fie foarte clar dacă este un progres al justiţiei independente sau s-a dat drumul la (anumite) dosare.
În momentul în care Macovei urlă isteric la mitinguri, Kovesi asmute procurorii asupra ţăranilor iar fraudele “între un milion şi două milioane cinci sute de voturi” în accepţia lui Videanu sau “acuzaţii credibile de vot ilegal masiv la referendum”, în accepţia komisarului american, se dovedesc a fi 50.000 orice discurs despre independenţa justiţiei devine desuet.
Problema este că acest tip de probabil progres în justiţie nu încălzeşte cu nimic cetăţeanul, care are toată îndreptăţirea să-l considere un război între ei. Procesele oamenilor obişnuiţi durează la fel, dacă nu chiar mai mult, accesul firmelor la justiţie este în continuare dificil, arbitrariul mult prea prezent în actul de justiţie.
Un progres real, datorat în special CEDO, este că cetăţenii au început să câştige procesele împotriva statului. Fie că e vorba de taxa de primă înmatriculare, fie că este vorba abuzuri contra proprietăţii sau alte chestiuni administrative, oamenii de rând au început să câştige. Însă când a fost vorba de abuzurile băncilor, ale marilor companii, sau pur şi simplu împotriva altor abuzuri private (fie că este vorba din partea persoanelor fizice sau din partea persoanelor juridice) pauză.
Nici măcar banii europeni nu pot fi consideraţi un succes, România fiind pe ultimul loc la absorbţie, iar mai nou, datorită fraudelor, vom pierde o bună parte din ce am primit. Exemplele de succes sunt mai degrabă răzleţe iar birocraţia şi lentoarea care însoţeşte procesul este mai degrabă descurajantă. Nefiind implicat direct în fenomen îmi este greu să spun dacă eşecul poate fi pus prin nesiguranţa şi incompetenţa autorităţilor române care preferă să respingă un proiect dacă ai schimbat fontul din Ghidul solicitantului sau dacă la pagina 35 nu apare Tabelul 3, ci abia la 37 sau îţi solicită un milion de hârtii justificative ca să ţi se aprobe o cheltuială. Aceste lucruri au îndepărtat de fenomen potenţialii beneficiari reali, rămânând doar un grup de firme abonate apropiate sistemului.
România a făcut progrese, lente, dar vizibile, faţă de 1989, asta este clar. Ceea ce este discutabil este dacă aceste progrese s-au făcut în urma presiunii europene sau au reprezentat o evoluţie naturală încetinită de intervenţiile externe. Aşa cum am dat exemplu mai sus, multe decizii economice s-au dovedit dezastruoase pentru România, cu costuri economice şi sociale greu de cuantificat. Până acum discursul general arunca vina exclusiv pe clasa politică românească, incompetentă şi coruptă, dar sunt ei singurii vinovaţi? A fost privatizareacedarea activelor româneşti singura soluţie? Există exemple de succes – Petrom, Dacia -, există exemple aşa şi aşa – Daewoo-Ford, Arcelor Mital -, dar există şi nenumărate exemple de eşecuri (Mechel, că tot este în actualitate).
În cazuri de monopol natural – regii de apă, electricitate, gaze – s-a preferat privatizarea în locul unui management transparent. Aşa cum s-a presat pentru vinderea acestor active, se putea presa pentru un management transparent, dacă ceea ce se voia era binele economiei româneşti. Aşa, nişte companii străine s-au trezit cu o pleaşcă nevisată: active la preţ de nimic şi o piaţă captivă.
În aceste condiţii, nu este mai firesc să ne întrebăm cât de bine este să cedăm mai mult din suveranitate? Observăm că ţările estice care şi-au conservat mai bine economia şi resursele (Ceho-Slovacia şi Polonia) rezistă mai bine în această perioadă tulbure şi îşi păstrează scepticismul.
