Modul în care a evoluat Parlamentul European în ultimii 50 de ani reflectă un veritabil proces ce a vizat democratizarea întregului mecanism instituţional comunitar. Iniţial, acest mecanism european a fost conceput ca unul preponderent tehnocrat – un consiliu cu o reprezentare a guvernelor naţionale şi o Înaltă autoritate (actuala Comisie Europeană) cu atribuţii executive. Rolul Parlamentului European, o structură compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, era unul pur consultativ. Anul 1979, anul primelor alegeri organizate pentru Parlamentul European, s-a constituit ca un pas decisiv în evoluţia Legislativului comunitar.
Legitimitatea pe care i-a conferit-o alegerea sa prin vot direct de către cetăţenii statelor membre i-a argumentat extinderea prerogativelor în sistemul comunitar. După ce Curtea Europeană de Justiţie a decis că nici o decizie nu putea fi aplicată fără ca Parlamentul să fi fost consultat, Comisia Europeană a fost nevoită să-i consulte pe parlamentari înainte de a formula directive. În anii următori, rolul Parlamentului a crescut treptat – Actul Unic European (1986) a introdus procedura de cooperare, prin care Consiliul era obligat să ţină cont, în mod oficial, de opiniile Parlamentului, Tratatul de la Maastricht (1993) a introdus procedura de codecizie, iar tratatul de la Amsterdam (1999) a extins această procedură la mai multe domenii.
Impunerea treptată a Parlamentului European în cadrul sistemului instituţional comunitar nu s-a limitat, însă, la zona legislativă. Legitimitatea sa – susţinută de alegerea prin votul cetăţenilor europeni – i-a justificat ulterior dreptul în procesul de constituire a Executivului european şi de control asupra acestuia. Iniţial, preşedintele Comisiei Europene era desemnat de către şefii de guverne în cadrul Consiliului European, apoi fiecare stat îşi desemna un comisar european. Schimbarea s-a produs prin Tratatul de la Maastricht când s-a decis ca şeful Comisiei să fie numit după consultarea Parlamentului European. În urma unor îndelungi dezbateri şi dispute, consultarea a devenit, în fapt, drept de veto, iar Tratatul de Amsterdam din 1999 stipula că nominalizarea pentru preşedintele Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European. Mai mult, s-a decis ca fiecare propunere de comisar să fie audiată în comisiile Legislativului.
O scurtă privire asupra evoluţiei atribuţiilor şi poziţionării Parlamentului European în cadrul mecanismului instituţional comunitar ne arată că acesta a reuşit, în ultimii ani, să se impună ca o structură decizională importantă. De la un simplu rol consultativ la cooptarea sa în procesul de decizie, de la rolul figurativ în desemnarea componenţei Comisiei Europene la dreptul de veto care îi revine în acest proces, Legislativul European şi-a câştigat o poziţie însemnată în sistemul decizional al Uniunii Europene. Faptul că este un for constituit în urma unor alegeri directe, prin votul popoarelor europene, a fost principalul argument pentru extinderea treptată a prerogativelor sale. Putem aprecia astfel că rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European pot fi foarte importante din perspectiva desemnării componenţei Comisiei Europene.
Am făcut această succintă prezentare pentru a arăta că dincolo de criticile, uneori justificate, ce i se aduc şi care vizează birocratizarea sau politizarea sa excesivă, Parlamentul European reprezintă o instituţie importantă. Unui stat, o reprezentare mai numeroasă într-un grup politic sau altul în cadrul Parlamentului European îi poate aduce avantaje importante, iar absenţa acestei reprezentări îl poate lipsi de şansa de a se exprima şi de a-şi susţine interesele în cadrul instituţiilor europene.
Mişcările xenofobe şi naţionaliste – o provocare pentru Parlamentul European
Dacă despre poziţionarea sa în cadrul mecanismului instituţional al Uniunii putem vorbi în termeni pozitivi (în sensul contribuţiei sale la democratizarea acestuia), nu acelaşi lucru putem spune şi despre modul de percepţie a Parlamentului European la nivelul cetăţenilor europeni. În cele mai multe state membre, interesul pentru problematica şi politicile europene este unul foarte scăzut şi se datorează fie neîncrederii în ideea unei Europe unite, fie birocraţiei comunitare, fie unei insuficiente cunoaşteri a rolului şi mecanismelor comunitare. La ultimul scrutin pentru Parlamentul European, în 2004, absenteismul a atins cote îngrijorătoare, prezenţa la vot fiind de numai 44,2%. Analiştii au apreciat atunci că deopotrivă, în ţările fondatoare, dar şi în noile state membre, dezinteresul pentru acest tip de scrutin s-a datorat unor campanii apatice, în care dezbaterile au fost lipsite de miză, iar temele de campanie s-au axat pe problematici interne mai degrabă decât pe cele de interes european.
Mai mult decât în anii trecuţi, în cazul scrutinului pentru Parlamentul European din iunie 2009, un pericol mai mare decât absenteismul la vot este orientarea cetăţenilor europeni către mişcări extremiste şi eurofobe. Efectele crizei economice, extinderea Uniunii şi deschiderea graniţelor în Europa, fapt ce a generat un val de emigrări din Est spre Vest au generat nemulţumiri ce au alimentat mişcări xenofobe. De asemenea, incapacitatea politicienilor şi a partidelor democratice de a formula soluţii concrete pentru acest tip de probleme a provocat nemulţumiri şi frustrări în rândul cetăţenilor europeni care aleg, în acest caz, să se orienteze către formaţiuni naţionaliste, radicale. Dacă am face o clasificare grosso modo a cauzelor acestui fenomen, am putea spune că în statele fondatoare ale UE nemulţumirile sunt generate, în mare parte, de valurile de imigranţi, în condiţiile crizei economice. Mişcările de extremă dreapta, în mod special, câştigă tot mai mult teren. În cazul noilor state admise în UE, putem aminti printre cauze incapacitatea factorilor de putere de a gestiona perioada de tranziţie şi/sau de adaptare la noile realităţi europene, lipsa de informare în ceea ce priveşte instituţiile şi politicile UE, dar şi unele frustrări mai vechi (teritoriale) ce pot alimenta atitudini naţionaliste sau separatiste. În cazul României, orientarea electoratului către o formaţiune naţionalistă este puţin probabilă, în condiţiile în care apreciază că acest tip de scrutin nu are implicaţii de orrdin intern şi, implicit, nu îi poate schimba în vreun fel modul de viaţă aici, în România.
Euroalegerile din România – percepute ca o competiţie fără miză
În România interesul pentru scrutinul europarlamentar din iunie 2009 este foarte scăzut, iar cauzele sunt multiple. În primul rând, vizibilitatea acestei campanii a fost estompată, încă de la început, de pregătirile campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale din toamnă. Un exemplu poate fi considerat, în acest sens, lansarea candidaţilor europarlamentari ai partidelor care a vizat, în fapt, nominalizarea şi lansarea candidaţilor la prezidenţiale (PSD, PNL). Deşi mai este foarte puţin timp până la 7 iunie, campania pentru aceste alegeri este puţin vizibilă, iar interesul românilor, extrem de slab. Lipsa dezbaterilor pe teme europene, sloganuri anoste şi neconvingătoare, programe electorale lipsite de mesaj, o slabă mobilizare a electoratului la vot – iată doar câteva dintre motivele ce vor conduce la un absenteism masiv în cazul alegerilor pentru Parlamentul European.
Deşi s-a vorbit foarte mult despre necesitatea derulării unei campanii de informare cu privire la instituţiile şi politicile europene, instituţiile statului au făcut prea puţin în acest sens. În mare parte, pentru cetăţeanul român miza alegerilor pentru Parlamentul European rămâne una lipsită de semnificaţie. Faptul că social-democraţii, liberalii sau democrat-liberalii pot câştiga un număr mai mare de eurodeputaţi şi pot influenţa procesul decizional în Legislativul de la Bruxelles sau faptul că România, în urma acestor alegeri, ar putea obţine un post de comisar european pe un domeniu important reprezintă o miză abstractă şi neimportantă pentru cetăţeanul român. Acesta este şi motivul pentru care este de aşteptat ca prezenţa la vot în România pe 7 iunie să fie una scăzută. Dincolo de aceasta, rezultatele la acest scrutin vor fi apreciate de partidele politice ca un potenţial barometru al opţiunilor de vot. Ele ar putea fi relevante, nu însă şi decisive, din perspectiva alegerilor prezidenţiale ce vor avea loc în toamna acestui an.
