Decizia Executivului de a promova proiectele codurilor penal, respectiv civil prin intermediul procedurii de asumare a răspunderii guvernamentale a generat noi dezbateri televizate şi noi intervenţii caustice sau, dimpotrivă, laudative faţă de decizia adoptată de Cabinet, în urma presiunilor preşedintelui. Acesta păstrează satisfacţia de imagine că, mai devreme sau mai târziu, în ciuda protestelor iniţiale, parlamentarii ajung la soluţia avansată de el la începutul anului, chiar dacă între timp a fost derulat un proces parlamentar de amendare şi discutare a celor două proiecte înaintate de Ministerul Justiţiei.
În contextul mediatic trebuie observate şi efectele acestei dinamici asupra organizaţiilor din societatea civilă – dezamăgite de tonul frust al preşedintelui, care a cerut amendamente şi nu discuţii de principiu, coaliţia societăţii civile şi-a asumat mai degrabă obiectivul clarificării juridice a noţiunii de „dezbatere publică” statuat de legislaţia românească decât blocarea propriu-zisă a acestor proiecte. Pentru moment, atingerea lui pare iluzorie – este dificil de anticipat în ce măsură o instanţă judecătorească va preciza exact care este sau care ar trebui să fie conţinutul „dezbaterii publice”, având în vedere că obligativitatea realizării ei pentru fiecare proiect de lege a fost înţeleasă de instituţiile publice drept o simplă postare pe site-ul propriu a proiectului, urmată de continuarea neabătută a traseului legislativ. În acelaşi timp, trebuie observat şi că protestele acestor organizaţii – care au formulat, este drept, o listă de probleme ale proiectelor ce merita luată în discuţie (spre surprinderea preşedintelui, ele existau înainte ca Traian Băsescu să ceară organizaţiilor din societatea civilă formularea lor) – nu au avut nici o consecinţă din punct de vedere instituţional (dacă alte iniţiative similare au stârnit comentarii ale partidelor politice sau chiar acţiuni concrete – eliminări de pe lista de candidaţi în unele situaţii –, în cazul de faţă, coaliţia guvernamentală nu a părut încorsetată de criticile venite din spaţiul public).
Asumarea de către aceste organizaţii a obiectivului blocării proiectelor prin invocarea nerealizării dezbaterii publice cerute de orice asemenea propunere legislativă arată totuşi că există probleme grave la acest nivel. Modul în care instituţiile publice consideră că este normal să se realizeze aceste proiecte are carenţe majore de transparenţă. Comisii de specialişti coordonate în acest caz de Ministerul Justiţiei au încropit cele patru proiecte. Aparent, nici o problemă – recunoaştem autoritatea epistemică a juriştilor şi sperăm cantitativ că mai mulţi jurişti înseamnă legi mai bune. Se pot naşte în acest punct întrebări cu privire la componenţa comisiei, dar cele mai grave probleme sunt reprezentate tocmai de mascarea, în numeroase privinţe, a unor probleme de alegere politică (şi chiar etică) sub mantra specializării. Incriminarea unor fapte sau, dimpotrivă, dezincriminarea lor, atitudinea faţă de proprietate, drepturile garantate uneia sau alteia dintre părţile unui contract nu sunt niciodată opţiuni exclusiv raţionale. Din multe puncte de vedere (aşa cum am văzut în cazul puţinelor dezbateri la obiect din presă pe marginea unor probleme precum avortul, incestul, drepturile de autor sau admisibilitatea probelor obţinute prin mijloace nelegale), opţiunile nu pot reflecta o raţionalitate ultimă, ci o opţiune determinată exclusiv de ataşamentul autorilor faţă de anumite valori. În acest punct filtrul politicianului devine necesar în dezbaterea publică – el trebuie să reflecte acele valori (cel puţin la nivel teoretic), atitudinea sa şi implicit a susţinătorilor săi faţă de aceste repere. Specialiştii care fac aceste proiecte nu sunt, spre deosebire de politicieni, responsabili în faţa electoratului. Competenţa îi poate îndreptăţi să participe la acest proces. Este discutabil însă în ce măsură ea le oferă dreptul de a lua în conclav decizii politice.
Nu trebuie să ne amăgim că la nivelul Parlamentului lucrurile au stat în mod fundamental diferit. Caracterul ezoteric al procesului decizional (nu cred că un cod trebuie să fie în atenţia publică paragraf cu paragraf, dar concentrarea relatărilor mediatice pe cursa contracronometru a proiectelor spre plenul camerelor nu este nici ea o alternativă serioasă) a fost reluat de alţi jurişti, de această dată învestiţi cu autoritate politică, în calitate de membri ai Parlamentului. Este de prisos să spunem că aceleaşi convingeri „profesioniste” au fost împărtăşite şi de aceştia (dezincriminarea unor fapte sau reducerea pedepselor sunt chestiuni „tehnice”) – alături de concepţia defectuoasă prezentă în politica de reformare instituţională: la început a fost cuvântul. Din lege, în opinia juriştilor români, se materializează dreptatea. Important este, aşa cum ne asigură şi preşedintele, să avem legile. Lipsa unui studiu de fezabilitate, pentru a observa care ar putea fi efectele nefaste ale introducerii acestor legi (inclusiv a unor studii de caz sau a unor „testări” ale legislaţiei în cazul unor „procese de probă”), nu a fost luată în calcul nici la nivelul parlamentarilor jurişti.
Să recapitulăm: un grup de specialişti elaborează patru acte fundamentale; acestea sunt amendate şi discutate de un număr restrâns de parlamentari; preşedintele, în virtutea atribuţiilor sale legislative, decide că este nevoie de măcar două dintre aceste legi extrem de repede, drept pentru care cere adoptarea codului penal şi a celui civil prin asumarea răspunderii guvernamentale; Cabinetul (ca Parlament de urgenţă al coaliţiei) se execută şi pregăteşte procedura. Urmează ca o coaliţie parlamentară care ocupă 70% din locurile în Legislativ să voteze (fără a fi citit miile de articole din cele două proiecte şi, cel mai important, fără a le fi discutat) propunerea Executivului. Întregul proces poartă numele de asumare a răspunderii.
