Decizia Consiliului Nord-Atlantic a scris una dintre cele mai speciale pagini politice din istoria NATO, de la căderea Zidului Berlinului şi până azi. Tema fundamentală a reuniunii de la Bucureşti a fost Ucraina-Georgia. Deşi pe coordonate diferite, admiterea lor în NATO echivalează cu o schimbare a reliefului politic şi de securitate, în ansamblul Europei. Acesta este motivul pentru care Putin a ţinut să vină la Bucureşti, deşi nu mai era nimic nou de spus şi nici de obţinut.
NATO a devenit un univers instituţional nou, diferit de cel care s-a născut acum 59 de ani. Nu doar SUA, ci şi alte ţări, ca Franţa, Germania sau Marea Britanie, vor trebui să se adapteze unei situaţii noi. Vom vedea dacă la viitoarea întâlnire, sub semnul unei noi antante franco-germane, modificările necesare vor fi asimilate.
Dacă vrea cineva să trimită o scrisoare la NATO, trebuie să scrie pe plic o adresă din Bruxelles. Din punct de vedere politic, însă, capitala NATO este acolo unde şefii de stat şi de guvern se întâlnesc, în cadrul Consiliului Nord-Atlantic, pentru cele mai importante decizii. Faptul că Bucureştii au ajuns atât de repede să găzduiască o reuniune de asemenea amploare ţine nu de împărţirea oarecum artificială dintre „Vechea Europă” şi „Noua Europă”, ci de un desen geo-strategic în care România este o componentă esenţială.
Ucraina şi Georgia, cea mai importantă problemă
Tema fundamentală a reuniunii de la Bucureşti a fost Ucraina-Georgia. Deşi pe coordonate diferite, admiterea lor în NATO echivalează cu o schimbare a reliefului politic şi de securitate, în ansamblul Europei. O schimbare care angajează fundamental NATO şi interesează în cel mai înalt grad Rusia şi relaţiile ei cu Statele Unite, cu Europa şi cu NATO. Acesta este motivul pentru care Putin a ţinut să vină la Bucureşti, deşi nu mai era nimic nou de spus şi nici de obţinut. Decizia Consiliului Nord-Atlantic a scris una dintre cele mai speciale pagini politice din istoria NATO, de la căderea Zidului Berlinului şi până azi. În premieră absolută, ea angajează admiterea Ucrainei şi a Georgiei înainte de parcurgerea, de către cele două ţări, a condiţiilor politico-militare de pregătire, considerate necesare! La Bucureşti, celebrul Plan de pregătire a statutului de membru (MAP) a fost transformat, în cazul special al Ucrainei şi al Georgiei, într-o piesă secundară a procesului de aderare, una care nu mai poate bloca decizia finală! Revizia din decembrie şi chiar eventuala prelungire a pregătirilor Ucrainei şi Georgiei, până la viitoarea reuniune la nivel înalt, rămân importante, dar nu decisive, politic.
Cei care au vrut să vadă în amânarea intrării Ucrainei şi a Georgiei în MAP un eşec al reuniunii de la Bucureşti, un eşec al politicii americane şi în mod special al preşedintelui Bush, ba chiar o victorie a lui Vladimir Putin, ar trebui să se întrebe ce se află pe celălalt talger al balanţei. Este ca şi cum ai spune despre un candidat ce n-a fost admis la pregătirile finale în vederea examenului, dar a fost declarat „Admis”, chiar înainte de examen, că a pierdut concursul!!! Odată cu această decizie, pe dimensiunea nordică a spaţiului de securitate al NATO, se realizează un continuum strategic Polonia-Ucraina-ţările baltice, iar pe dimensiunea sudică, un sistem de conexiuni şi punţi de cooperare, peste spaţiul Mării Negre, între România-Ucraina-Georgia, la care este de aşteptat să cupleze şi Turcia.
Ceea ce s-a văzut foarte bine de la Bucureşti a fost diferenţa radicală de perspectivă asupra semnificaţiilor şi a implicaţiilor acestei mutaţii. De la Moscova, noua realitate determinată de certitudinea admiterii în NATO a Ucrainei şi a Georgiei ridică o problemă strategică de proporţii mai mari decât integrarea fostelor state din Centrul şi Sud-Estul Europei: prăbuşirea liniei de securitate definită de conceptul „vecinătăţii imediate”. Un soi de Linie Maginot, un ultim obstacol în faţa „presiunii din Vest”. Un sistem defensiv, dorit inexpugnabil, organizat militar sub autoritatea şi controlul Moscovei, în cadrul CSI, şi gestionat politic de diplomaţia rusă, cu menirea de a păstra ultima zonă-tampon care mai rămăsese din moştenirea fostului imperiu sovietic. Lectura care se face la Moscova acestor schimbări a fost întotdeauna dominant catastrofică, iar în virtutea ei, Boris Elţîn şi Vladimir Putin n-au ezitat să sugereze că depăşirea liniei „vecinătăţii imediate” ar echivala, în cel mai rău caz cu un „casus belli”, iar în cel mai bun, ar determina instalarea unei „păci reci” între Rusia şi NATO, în care contramăsurile Rusiei, de la cele militare la cele economice, ar fi de amploarea celor din perioada Războiului Rece. Discursul lui Putin de la Bucureşti nu a făcut decât să recapituleze această evoluţie a evenimentelor, care, în opinia sa, justifică neîncrederea structurală a Rusiei în promisiunile NATO şi opoziţia radicală faţă de proiectul american de scut anti-rachetă, un soi de complement pentru schimbările care au avut loc pe teren.
Din perspectiva euro-atlantică, extinderea spaţiului de securitate prin integrarea Ucrainei şi a Georgiei, aşa cum a fost şi cazul Europei Centrale şi de Sud-Est, nu se face pe seama intereselor Rusiei, ci în favoarea componentelor care se adaugă şi a sistemului în ansamblu. Pentru lectura care se face la Moscova extinderii NATO este nevoie să ignori Tratatul de la Washington, de la un cap la altul. Adică să te faci a nu şti că el este un act de promisiune angajată politic şi juridic de întrajutorare, în cazul unui atac armat, de oriunde ar veni el şi de oricine ar fi declanşat! Nicăieri în Tratat nu se vorbeşte de „inamic”, de „direcţia” din care ar putea veni ameninţarea, de căutarea sau provocarea confruntării cu cineva, cu atât mai puţin despre vreun agajament de sprijin reciproc, dacă unul dintre state s-ar hotărî să pornească o agresiune militară împotriva unui alt stat. Cu alte cuvinte, ca să susţii că extinderea NATO prejudiciază grav interesele de securitate ale Rusiei, trebuie să admiţi în premisă că toţi membrii organizaţiei s-ar hotărî să ignore prevederile Tratatului şi să transforme organizaţia într-o maşinărie de război împotriva cuiva. Dacă Rusia şi politicienii ei se încăpăţânează să facă această lectură, forţată şi complet nerealistă, este pentru că au de câştigat din ea. Securitatea Europei şi chiar a lumii are în schimb de pierdut. Şi nu din cauza extinderii NATO, ci din cauza faptului că politica Moscovei preferă modelele de interpretare a realităţii geo-strategice şi de acţiune politico-militară bazate pe confruntarea cu Occidentul euro-atlantic, mai ales una controlată, cum a fost cazul în timpul Războiului Rece.
Integrarea Croaţiei şi Albaniei versus neintegrarea (încă) a Macedoniei
Celelalte decizii ale reuniunii de la Bucureşti privind integrarea, chiar dacă importante, au implicaţii mai reduse în reorganizarea spaţiului geo-strategic. Integrarea treptată a fostului areal iugoslav şi a Albaniei era o mişcare logică, aproape inevitabilă. Cu cât se încheie mai repede, cu mai mult succes, cu atât mai bine. Acum a fost rândul Croaţiei şi al Albaniei. Lăsarea Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în aşteptare, deşi totul era pregătit pentru integrarea ei în NATO, este un accident de parcurs. Putea fi evitat, doar cu un pic mai multă grijă. Presa de peste ocean a excelat în reacţii anti-Bush, catalogînd evenimentul drept o înfrîngere de proporţii a preşedintelui. În realitate, este doar o eroare de parcurs, pentru care doamna Condoleezza Rice ar trebui să-şi penalizeze drastic directorul de spaţiu din Departamentul de Stat şi să-şi admonesteze serios sub-secretarul de stat responsabil cu reuniunea de la Bucureşti. Opoziţia Greciei era previzibilă, ca răsăritul şi apusul soarelui, iar diplomaţia americană ar fi trebuit să aibă răspunsul pregătit. Nu l-a avut! Consecinţele nu sunt nici catastrofale şi nici nu schimbă cu nimic configuraţia politică. Macedonia va deveni membru NATO, de îndată ce va lăsa deoparte aroganţa şi atitudinea sfidătoare la adresa Atenei, ba chiar şi a ONU, şi va rezolva problema legală de numele ţării. Nu poţi să pretinzi că eşti gata să-ţi sacrifici liniştea şi pacea, să-ţi trimiţi soldaţii să moară pentru Grecia, în cazul în care ar fi atacată de cineva, aşa cum prevede celebrul articol 5 din Tratatul de la Washington, şi, în acelaşi timp, să nu ai nici măcar atâta dorinţă de cooperare, nici atâta maleabilitate în raporturile cu un viitor aliat, încât să negociezi, măcar înaintea reuniunii, cu bună credinţă şi cu dorinţa de a elimina problema. Problema nu este la Atena, ci la Skopje!
Chestiunea Afganistanului
În privinţa Afganistanului, lucrurile rămân la jumătatea drumului. Chiar dacă toată lumea a recunoscut, la Bucureşti, că trebuie făcut mai mult; chiar dacă ONU şi Comisia Europeană, prezente la cel mai înalt nivel, tocmai pentru acest subiect, şi-au asumat un rol sporit în organizarea şi coordonarea proceselor de reconstrucţie din Afganistan; chiar dacă mai multe ţări au anunţat creşteri ale efectivelor militare angajate în această ţară, reuniunea nu pare să fi determinat o schimbare semnificativă de paradigmă. Soluţia nu este, conceptual, una nouă, ci doar o continuare a abordării de până acum, „văzând şi făcând”, cu ceva mai multe resurse. Nimeni nu poate fi sigur de reuşită, în aceste condiţii şi, de aceea, temele legate de Afganistan vor reveni, cât de curînd în centrul dezbaterilor politice din Alianţă.
Mai mult decât orice altceva, la Bucureşti s-a văzut că istorie începe să facă, în sânul organizaţiei, complexitatea. Nu doar SUA, ci şi alte ţări, ca Franţa, Germania sau Marea Britanie vor trebui să se adapteze unei situaţii noi. Decizia prin consens în 28 nu are aceeaşi dinamică, precum cea luată în 7 sau 12. NATO a devenit un univers instituţional nou, diferit de cel care s-a născut acum 59 de ani. Vom vedea dacă la viitoarea întâlnire, sub semnul unei noi antante franco-germane, modificările necesare vor fi asimilate. Abia atunci vom putea lua act de capitalul acumulat de NATO, la Bucureşti.
