Unul dintre cele mai grele “ce-ar fi fost dacă” ale istoriei noastre recente este “ce-ar fi fost dacă Regele Mihai ar fi fost mai tânăr sau ar fi avut moştenitor măcar un băiat”. Şansele pentru restaurarea monarhiei sunt minime şi nu s-ar fi modificat foarte mult, indiferent cât de charismatic ar fi fost regele şi eventualul său urmaş. Din acest punct de vedere, cred că cea mai potrivită întrebare este “Are voie Casa Regală să se implice în politică?”.
Citind comentariile mai degrabă critice, unele de o violenţă deosebită, s-ar părea că răspunsul este nu, că Regele Mihai ar fi trebuit să rămână în cărţile de istorie şi să-şi vadă liniştit de proprietăţile şi bătrâneţile sale. Ceea ce mi se pare ciudat este că MS Regele Mihai i se aplică aceeaşi “grilă de interpretare” ca lui Marian Vanghelie sau Traian Băsescu. “Urmăreşte ceva”. “Ascunde ceva”. “E omul lui X.” Tocmai unui om care până acum nu a dat dovadă decât de eleganţă, coloană vertebrală, distanţă… regală faţă de micimea politicii româneşti i se refuză apriori dreptul de a fi real preocupat faţă de gradul de mizerie şi degradare în care a ajuns poporul său şi asta, culmea, din partea unor declarat monarhişti. Candidatura Principelui Radu Duda nu cred că este “împotriva” cuiva, ci mai degrabă este ţintit electoratul neutru care nu are cu cine să voteze. În momentul de faţă, active sunt doar galeriile partidelor politice, undeva maxim 30% din electorat. Sprijinul declarat al MS Regele Mihai exclude orice aranjament politic prealabil.
Un alt lucru interesant pe care îl arată sondajele îl constituie scorul relativ apropiat pentru turul II al celor doi candidaţi luaţi în considerare până acum. Când a intrat Traian Băsescu în campanie în 2004, diferenţa până la Adrian Năstase era mult mai mare. Chiar dacă ritmul de erodare este acum lent, există o saturaţie faţă de actualul preşedinte, încurajată de supra-expunerea acestuia, care avantajează schimbarea, mai ales că prestaţia guvernului său este penibilă şi va accentua ritmul de scădere. Într-adevăr, preşedintele mai are în jur de 40%, dar este un procent dintr-un procent destul de mic care mai este interesat de politică (30%, poate 40%, maxim), astfel că un candidat independent are un bazin electoral potenţial uriaş.
Nu ştiu cât va reuşi ASR Principele Radu să preia din acesta, însă are potenţial bun atât pentru mediul rural, cât şi pentru mediul urban şi, ce e mai important, din electoratul lui Traian Băsescu însuşi. Conform unor sondaje, 16% din populaţie este favorabilă monarhiei, deci avem aici un potenţial nucleu electoral pentru ASR Principele Radu (în condiţiile în care PNL are undeva spre 10% din total populaţie şi Crin Antonescu ajunge la 22%). Acest bazin electoral nu e de neglijat. Într-un eventual tur II cu Traian Băsescu, el ar prelua mult mai mult din electoratul PNL decât ar face-o Mircea Geoană. Acesta din urmă, ca şi Crin Antonescu au marele dezavantaj că au un bazin electoral limitat, şansele ca ei să atragă electoratul nehotărât şi neimplicat sunt foarte mici, de aceea acord o şansă mai mare ASR Principele Radu de a ajunge în “finală”, cu Traian Băsescu (dacă acesta candidează) sau cu Mircea Geoană.
Privind retrospectiv, cred că gestul MS este premeditat. ASR Principele Radu a fost pregătit din vreme exact pentru aşa ceva. Faptul că nu este pe de-a-ntregul “nobil” (deşi nu cred că e ceva premeditat aici) face ca ideea de candidatură la preşedinţie să nu fie chiar atât de deplasată. Poate este încă prea devreme – dovadă numărul mare de reacţii negative -, însă timpul nu mai are răbdare cu Casa Regală a României. Nepunându-se problema revenirii la monarhie, implicarea în politică trebuia să se realizeze într-un anume fel. Construirea unui nou partid este un demers complex şi mult mai nepotrivit unei case regale. Pe de altă parte, însă, un şef de stat este mult mai aproape de rolul istoric al unei case regale. Există deja precedentul bulgar al unui rege ales democratic (ştiu, contextul diferă, dar are valoare de precedent).
Sunt convins că MS Regele Mihai se simte vinovat pentru că în 1947 a ales exilul în locul martiriului şi împingerea Principelui Radu reprezintă o formă de a încerca să-şi plătească datoria faţă de poporul pe care l-a părăsit. Casa Regală a României îşi joacă acum destinul istoric pe mâna Principelui Radu. Poate sfârşi în ridicol sau poate redeveni civilizatoarea României cum a fost în vremea lui Carol I. E un gest de maxim curaj, pentru care merită tot respectul nostru.
Cred că ASR Principele Radu chiar are o şansă, fiind de departe cel mai bun candidat, mai ales dacă se înţelege contextul instiutuţiei prezidenţiale de acum înainte. Prin decalarea alegerilor prezidenţiale de parlamentare, rolul în politica internă a preşedintelui devine mult mai mic (şi, oricum, Traian Băsescu a demonstrat cu prisosinţă că nici măcar un preşedinte-jucător nu deţine în mod real puterea), ceea ce ar permite instituţiei prezidenţiale să-şi concentreze eforturile pentru reprezentarea externă a României, fiindcă din mandatul lui Emil Constantinescu ţara noastră nu a mai contat în plan internaţional.
Un ultim semnal în acest sens fiind documentul de la Ambasada Austriei, important nu prin conţinut – dacă acel conţinut ar fost doar un comunicat de presă, ce s-ar fi întâmplat? –, ci prin simplul fapt că a fost făcut public. Acel document consemnează o prestaţie tipică a preşedintelui, nimic nou. Ne tot repetă de ceva vreme că nu ştie dacă va mai candida. În politica externă nu a depăşit nivelul de cârciumă, “vorbesc eu cu ăla, discut cu ălălaltu, mai dau eu ceva, mai pune el ceva şi se face treaba”. Nu a înţeles niciodată rolul pe care trebuie să-l joace şi cum trebuie să-l joace. Deci, ce nu ştiam?
Singurul lucru important este că documentul intern a ajuns public. Este cea de-a doua “scăpare” a Ambasadei Austriei, dar nu este şi singurul semnal negativ primit din Occident. Suntem certaţi cu toţi vecinii, proiectele importante ne ocolesc, la întâlnirile la nivel înalt “premierul” Traian Băsescu este ignorat într-un mod mult peste nivelul tolerat de obicei la nivel diplomatic.
Primirea din Franţa nu este nimic diferit faţă de îngheţata servită de Adrian Năstase cu Berlusconi sau de primirea lui în Biroul Oval. Francezii vor să ne vândă o centrală nucleară, iar Traian Băsescu se înscrie, de bună voie, printre excentricităţile lui Sarko, de mână cu Ghaddafi. În urmă cu cinci ani înfiera cu mânie proletară “tainul” primit de francezi, acum îl oferă de bunăvoie doar va mai salva ceva dintr-o imagine externă dezastruoasă, mai ales că preşedinţii Franţei au experienţă în spălarea cadavrelor politice.
Deşi poate părea surprinzător, candidatura ASR Principele Radu ajută PD, un partid aflat în fibrilaţie la simpla idee că „tătucul” nu mai candidează. Astfel, câştigarea alegerilor de către Mircea Geoană sau Crin Antonescu poate aduce schimbarea majorităţii parlamentare în favoarea uneia PSD-PNL. În cazul câştigării de către ASR Principele Radu, orice tentativă de modificare a status-quo-ului devine riscantă pentru PSD. Singura problemă a lui Traian Băsescu şi a PD-ului este, în acest caz, strategia de exit. Dacă ideea de a nu mai candida a lui Traian Băsescu a fost deja enunţată de câteva ori, PD suferă în absenţa unui candidat care să mimeze decent competiţia. Această variantă, dimpreună cu faptul că nu a fost identificat încă un candidat din partea PD explică ezitarea anunţării (ne)candidaturii. În cazul în care Traian Băsescu chiar ar fi dorit să participe la competiţie chiar nu văd o explicaţie logică a amânării anunţului fiindcă surpriza este să nu candideze, nu să candideze, iar suspansul nu-l ajută, din contră, permite unor susţinători să se repoziţioneze.
Deşi candidatura sa ajută Partidul Democrat şi pe Traian Băsescu, nu cred că ASR Principele Radu este parte a unui scenariu ci, mai degrabă a fost omul potrivit la locul potrivit. În absenţa sa, ar fi apărut în mod sigur un alt independent (cel mai probabil, Mugur Isărescu) care ar fi fost în mod clar omul democraţilor. Nu văd Casa Regală a României parte a unui scenariu care să-l includă şi pe Traian Băsescu. În acest sens, un scenariu posibil – şi despre care se tot vorbeşte în ultima vreme – susţine o înţelegere între Mircea Geoană şi Traian Băsescu pentru poziţiile preşedinte-premier. Tot o formă de non-combat o reprezintă şi desemnarea lui Crin Antonescu de către PNL, un candidat „subţire”, care în 20 de ani de politică nu s-a evidenţiat decât prin numărul de absenţe din Parlament, iar prestaţia de până acum a fost mai degrabă neconvingătoare. De altfel, întreg partidul liberal pare eşuat într-o mediocraţie lipsită de viitor. Era de aşteptat ca, în opoziţie şi beneficiind de gafele enorme ale unei coaliţiii de guvernare, PNL să renască şi să depăşească scorul de la alegerile parlamentare. Or, sondajele ne arată că, din contră, partidul scade, ajungând în zona 13%, o contraperformanţă care marchează eşecul noii conduceri a partidului.
Rămâne de văzut dacă, până la urmă, candidatura lui Mircea Geoană este „pe bune”. În principiu, Mircea Geoană ar fi un preşedinte onorabil, însă el este departe de a fi convins până acum că este capabil să stea pe propriile picioare şi între un preşedinte garantat Marian Vanghelie şi unul propus de MS Regele Mihai I nu cred că poate exista dubiul alegerii…
ASR Principele Radu este singurul care îi poate rezista lui Traian Băsescu la confruntarea finală din turul doi şi învinge tocmai prin distanţa de cultură şi civilizaţie dintre ei. Mocirla morală în care se zbate clasa politică românească face ca terenul pentru altceva să fie pregătit. Modul din ce în ce mai violent în care sunt taxate furturile mass-media, nivelul tot mai jos al acesteia, abdicările unor intelectuali sau prestaţiile politicienilor sugerează că terenul este pregătit pentru altceva. Actuala clasă politică şi-a dat dovada incompetenţei timp de 20 de ani. Speranţele de mai bine nu au cum să vină din interiorul ei. Ne-au arătat suficient de mult timp că nu ştiu, că nu au soluţii şi competenţe. Desigur, ASR Principele Radu nu reprezintă salvarea, speranţa – acestea sunt în noi. Dar poate reprezenta un început.
