Neîncrederea şi prezumţia de vinovăţie pot eroda orice tip de relaţie socială. Cu atât mai mult raportul delicat dintre cei doi termeni instituţionali asupra cărora ne concentrăm acum: serviciile de informaţii şi comisiile îndrituite să le supravegheze funcţionarea democratică. Ne propunem să reevaluăm formula: cu cât serviciile au mai multe atribuţii, în numele eficienţei operaţionale, cu atât mai puţin democratic vor funcţiona.
De ce fel de securitate avem într-adevăr nevoie? Credem că doar o securitate care se fundamentează pe nevoile reale ale populaţiei şi pe cooperare internaţională poate întări cu adevărat legătura dintre pace, dezvoltare şi democraţie. Instituţiile din sectorul de securitate pot ocaziona percepţii contrare scopului pentru care au fost create dacă entitatea ultimă pe care ar trebui să o apere şi promoveze – individul – se simte ameninţată în numele unor scopuri mai importante. Ne referim, desigur, la securitatea naţională, societală, grupală, regională sau internaţională…
Legitimitatea îndeplinirii misiunilor serviciilor de informaţii presupune instituirea unor mecanisme care să implementeze garanţiile juridice referitoare la protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Recomandarea 1713 din 23 iunie 2005 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Controlul democratic al sectorului de securitate în statele-membre fixează criteriile generale ale oricărui astfel de mecanism de control: legalitatea – care presupune existenţa unui cadru legal limpede în domeniu şi monitorizarea respectării acestuia, legitimitatea – adică protecţia drepturilor fundamentale ale omului şi respectarea standardelor de bună guvernare şi eficienţa operaţională pentru care serviciile ar trebui să dispună de resurse suficiente, utilizate optim, iar direcţiile lor de activitate ar trebui să derive din scopurile definite de reprezentanţii liber aleşi ai cetăţenilor.
S-a spus în nenumărate rânduri că serviciile îşi politizează activitatea. Paradoxal, se mai suspectează şi se reproşează contrariul: la fel de amendabil, decidenţii politici ar fi cei manipulaţi, ei neavând acces decât la informaţiile care avantajează serviciile şi pe protejaţii lor, sau care pot fi folosite pentru a distruge opoziţia politică.
În ce măsură calitatea controlului parlamentar asupra respectării cadrului legal, a drepturilor şi libertăţilor individuale ale cetăţenilor este, volens nolens, limitată de numărul de competenţe legal atribuite serviciilor sau de bugetele acestora?
Credem că a venit timpul ca această relaţie să iasă de sub semnul temerilor, circumspecţiei sau, mai grav, al acuzelor reciproce. În numele securităţii naţionale promovate prin securitate umană, premisa va trebui să fie aceea de bunăvoinţă şi credinţă a ambilor termeni. Pericolele la care democraţiile sunt astăzi expuse sunt mult mai importante şi mai dure decât au fost vreodată… Nu ne mai putem permite o ecuaţie a securităţii în care termenii opozabili să fie serviciile de informaţii versus controlul democratic. Normalitatea ar impune ca oamenii politici, din Executiv sau Legislativ deopotrivă, şi cei care lucrează în servicii să se plaseze de aceeaşi parte a baricadei: de partea democraţiei şi a securităţii umane.
Altfel spus, eficienţa operaţională a organizaţiilor de intelligence conferită de atribuţii legale extinse nu poate sta într-un raport invers proporţional cu un control civil la fel de extensiv asupra legalităţii şi eficienţei serviciilor. Veţi întreba, fără doar şi poate, cum se poate traduce în termeni concreţi acest generos deziderat. Suntem aici în cea mai mare parte persoane care participăm la elaborarea legilor în ţările noastre – şi susţin cu tărie că un cadru legal bine alcătuit, care să le ofere şi unora, şi altora prerogative intruzive, trecând dincolo de prezumţia de rea-credinţă, este primul pas! El trebuie urmat de creşterea expertizei în materie a celor care realizează controlul… Precum şi de mai multă iniţiativă şi responsabilitate asumată.
La cea de-a doua ediţie a acestui for extraordinar, domnul Enzo Bianco ne propunea să reflectăm la crearea unui index prin care să avem măsura calităţii controlului parlamentar asupra activităţii serviciilor de informaţii. Suntem convinşi că nu există un model universal (a jack of all trades), care să poată fi implementat indiferent de forma de regim politic sau de tradiţiile ţării respective, dar există în lumea democratică un set de indicatori comuni ai bunelor practici.
Cel mai des sunt citaţi următorii indicatori:
* independenţa faţă de Executiv – considerată esenţială;
* amploarea atribuţiilor de investigare – dacă poate iniţia anchete sau dacă doar răspunde unor plângeri, dacă avizeazăbugetul şi controlează corectitudinea şi oportunitatea cheltuielilor;
* acces la informaţii clasificate – cu respectarea, fără doar şi poate, a procedurilor de obţinere a certificatelor de securitate şi a regulilor de păstrare şi manipulare a documentelor clasificate;
* abilitatea membrilor comisiilor de supraveghere de a menţine secretul – fiind întâlnite cazuri în care au avut loc „scăpări” către presă, scurgeri de informaţii sau chiar scandaluri;
* sprijin adecvat din partea consilierilor şi experţilor, altfel spus mărimea şi calitatea aparatului de lucru al comisiilor.
Eficienţa sectorului de securitate naţională se cuantifică, în valoare reală, în securitate umană. România traversează un proces amplu de reaşezare a sectorului de securitate în ansamblu, incluzând aici transformarea principalelor servicii de informaţii – intern, extern şi militar – ale căror legi de organizare şi funcţionare fac subiectul dezbaterii publice de aproape un an. Sperăm că rezultatul acestei profunde regândiri a menirii lor şi a modului în care îşi îndeplinesc rolul, în concordanţă cu modelele europene cele mai frecvente, va fi un set de legi care să surprindă o balanţă justă între drepturile şi libertăţile cetăţenilor, mecanismele de control parlamentar şi necesitatea de a acorda atribuţii suficiente încât misiunea serviciilor să fie dusă la îndeplinire – „la timp şi în bune condiţii”. Ne exprimăm de asemenea încrederea că serviciile departamentale vor intra în limitele normalităţii şi vor permite desfăşurarea unui control al celor legitim aleşi asupra modului în care respectă Constituţia şi legile ţării, asemenea celorlalte servicii.
Ieşim de sub imperiul obsesiilor inutile şi inerţiale pentru a intra sub semnul unei funcţionări eficiente, în care cetăţeanul să nu se teamă nici pentru siguranţa sa, nici pentru intimitatea şi inviolabilitatea sferei private. Toate acestea însă nu-şi pot găsi calea spre împlinire fără o lege privind monitorizarea funcţionării democratice a serviciilor de informaţii, care să dea forţă de jure mecanismelor de control.
