Scandalul Adrian Năstase a fost privit de toată lumea ca ceva care i s-a întâmplat exclusiv lui Adrian Năstase şi probabil că toţi fredonau fericiţi “Ce bine îmi pare că ai luat ţeapă!”
Nu mai contează că procurorii s-au grăbit să încalce procedurile doar-doar i-or da lui Năstase motive să conteste, viitorul lui ca om politic este compromis definitiv. Deja în PSD haitele de vulturi s-au repezit pentru a recupera puterea şi a-l readuce în frunte pe săracul, dar cinstitul Ion Iliescu. La fel cu Dan Ioan Popescu, la fel cu ceilalţi care vor urma.
Şi George Copos se apără cu aceleaşi argumente: că este victima unor “grupuri de interese” la fel ca Adrian Năstase, care era victima “serviciilor secrete din subordinea lui Băsescu”. Nici unul, nici celălalt nu resping propriu-zis acuzaţiile, ci se lamentează că sunt victimele unor “jocuri politice”.
Asta denotă modul lor de gândire, în care totul se reduce la “eu îl fac pe X” şi acum uite că “X m-a făcut”. Mod de gândire care se regăseşte la o bună parte a populaţiei. Legalitatea e aici un moft. E ca un joc între rechini în care peştii cei mari îi înghit pe cei mici.
De aceea nici ceilalţi politicieni (mă refer acum la cei din zona puterii) nu s-au grăbit să condamne prea tare sau să aibă vreo reacţie. Pentru că nici ei nu înţeleg problema din punct de vedere al legalităţii. Pur şi simplu, pentru clasa politică învârtelile lui Copos, DIP sau Năstase sunt “normale”, fiindcă şi ei le practică la o scară mai mare sau mai mică. Că ei au căzut de papagali, e “ţeapa lor”. Aşa cum sunt alcătuite legile, oricum nu li se întâmplă nimic. Să ne amintim, de exemplu, că şi un Adrian Păunescu a trecut cu bine peste o ploaie de flegme în ’90, iar acum este bine-mersi senator al României, iar Justiţia cea independentă şi profesionistă a reuşit să o facă scăpată pe soţia sa în ciuda evidenţelor.
Dacă la Tăriceanu era normală o oarecare apropiere atât de PSD, cât şi de PUR (cel puţin aşa spunea presa), este ciudat de ce tace în continuare Traian Băsescu, mai ales în cazul lui George Copos. Să ne reamintim ce declaraţii războinice făcuse la începutul mandatului, când spunea că va demite imediat orice ministru asupra căruia planează suspiciuni (mai ales că în acest caz Constituţia chiar îi dă dreptul să se amestece). La fel ca în cazul serviciilor secrete, unde “mizează în continuare pe profesionalismul” oamenilor lui Ion Iliescu, preşedintele tace.
Ceea ce nu înţeleg ei este că acum nu mai este vorba de răfuieli între politicieni. Pentru prima dată avem o puternică reacţie a opiniei publice şi a societăţii civile. Până acum, aceştia au mormăit în barbă în vreme ce politicienii şi-au văzut de treburile lor. Or, acum nu mai merge. Chiar nu mai merge. Şi cine nu înţelege asta va fi pur şi simplu eliminat, asemenea lui Adrian Năstase. Electoratul chiar nu se mai lasă prostit de poveşti cu mătuşi, nepoate, veri sau bunici.
Abia acum se vede cu adevărat importanţa unei legi. Chiar dacă slăbiciunea sistemului nu permite ca aceia care au greşit să şi plătească pentru asta, măcar are darul de a-i pune pe politicieni în adevărata lor lumină, de a-i arăta aşa cum sunt ei de fapt: proşti, nesimţiţi, rudimentari, incompetenţi. E un început. Pentru curăţarea societăţii. Şi pentru politicieni este tot un început. Începutul sfârşitului.
Un alt aspect relevat de recentele scandaluri de corupţie (evident, nu numai) îl constituie faptul că oamenii politici, de la preşedinte şi premier până la ultimul primar de comună, nu par să înţeleagă “ce vrem noi de la ei”.
Şi aici nu este vorba numai de aspectele legale. Faptul că X sau Y s-a îmbogăţit sau nu în timpul exercitării funcţiei este mai degrabă un aspect colateral. Care disconfort este mai mare? Că primarul X a favorizat firma Y în schimbul unui comision? Sau faptul că firma Y nu şi-a făcut datoria şi tragem cu toţii ponoasele? Dacă în primul caz prejudiciul se poate rezolva foarte simplu, în al doilea, cine despăgubeşte nervii şi cheltuielile, de pildă ale şoferilor care îşi strică maşinile în străzile prost asfaltate?
Este cert că nu toţi demnitarii sunt corupţi, dar incompetenţa este vizibilă cam peste tot. Aţi observat că în toate instituţiile statului spaţiul rezervat “relaţiilor cu clienţii” este strâmt, de obicei prost aerisit şi prost luminat?
Chiar şi la sediile noi de marmură şi sticlă, spaţiile de lângă ghişee sunt mici şi insuficiente, ceea ce duce la înghesuială, nervi şi de o parte, şi de cealaltă. Trebuie să recunosc că de ceva vreme am observat o îmbunătăţire vizibilă a modului în care funcţionarii publici interacţionează cu clienţii. Informaţiile sunt mult mai uşor de găsit, nu doar pe internet unde, de bine, de rău majoritatea instituţiilor publice au site actualizat, dar şi în sedii. Însă disconfortul de a trata cu o instituţie publică rămâne.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre conducători, care nu înţeleg pur şi simplu aspectele minimale legate de datoria lor ca funcţionari publici. Pe primarul Capitalei nu-l trage nimeni la răspundere că a îndatorat oraşul cu o jumătate de miliard de euro (contribuind astfel la majorarea deficitului comercial) şi banii stau nefolosiţi de aproape o jumătate de an. Nimeni nu spune nimic despre proiectele sale faraonice care depăşesc până şi imaginaţia bolnavă a lui Nicolae Ceauşescu – căci el mai visa să facă din Bucureşti port la Dunăre.
Nimeni nu-l trage la răspundere pe Mugur Isărescu – încă pentru mulţi un simbol al profesionalismului – pentru modul cum a “patronat” denominarea şi pentru monedele de cinci bani care coclesc.
Majoritatea miniştrilor sunt conştienţi că “sunt probleme”, dar rareori vezi unul care să facă ceva ca să le identifice corect şi apoi să încerce să le rezolve. Cineva sugera ca fiecare ministru să adopte modelul Cuza şi să vadă pe propria piele ce înseamnă să circuli cu un tramvai 41 la orele de vârf, ce înseamnă să treci prin vama românească, câte hârtii ţi se cer pentru cea mai banală autorizaţie sau că, deşi formularele sunt disponibile pe internet, funcţionarii de la ghişeu nu le acceptă decât pe cele de la xeroxu’ din colţ, şterse şi abia inteligibile.
De bine, de rău, România şi-a cam pus la punct majoritatea problemelor, în special care ţin de partea economică. Acum este momentul să se umble la management, adică la clasa politică. Fiindcă în momentul de faţă politicienii nu mai au nici o scuză. Tot ceea ce merge prost în ţara asta li se datorează exclusiv lor. Nu FMI-ului, nu Uniunii Europene, nu inflaţiei, nu deficitului bugetar, nu absenţei legilor. Ci lipsei de organizare, lipsei de viziune pe termen lung, lipsei de proceduri orientate spre rezultate, lipsei de eficienţă în actul decizional.
Normele impuse de ministrul Justiţiei au arătat acumulări de averi imposibil de justificat (de altfel, când au încercat să justifice, oamenii politici au cam dat-o în bară, cu mătuşi, unchi, bunici şi alte rude). Faptul că cei care au încălcat legea nu păţesc nimic va fi decontat. A bonne entendeurs, salut.(C. B.)
