După referendum, s-a întâmplat ceva cu preşedintele, deoarece o ţine din gafă în gafă şi, chiar dacă majoritatea presei îl acoperă încă, aşa cum s-a întâmplat recent la seria de prestaţii catastrofale în relaţia cu Rusia şi preşedintele Putin, aceste gafe răzbat în cele din urmă. Câte dintre ele se vor regăsi la alegeri?
Să recapitulăm incidentele cele mai importante:
-
În chiar ziua referendumului a fost incidentul „păsărica”, foarte prost gestionat din punct de vedere mediatic. Principalul rezultat al acestuia a fost că a arătat că preşedintele este incapabil să gestioneze un eveniment pe care nu l-a provocat şi că este vulnerabil dacă este scos din programul său.
-
Negocierile de la Cotroceni cu partidele politice, un eşec previzibil, care a demonstrat că preşedintele pur şi simplu nu are nici o soluţie practică, tot ceea ce se pricepe să facă fiind să vorbească. Chiar şi acum, după atât timp este greu de înţeles ce a vrut atunci preşedintele.
-
Opintelile ridicole ale PD-ului cu ocazia moţiunii de cenzură, care au subliniat impotenţa politică a democraţilor, incapabili să suţină din punct de vedere politic acţiunile prezidenţia, sprijinul lor fiind unul exclusiv logistic şi administrativ.
-
„Ziariştii nesimţiţi”. Un al doilea incident cu presa în interval scurt. Arată mai degrabă un preşedinte nervos, mult prea uşor iritabil.
-
Contrele cu Putin. În vreme ce asmute şacalii de presă împotriva lui Cioroianu, el se face de râs la reuniunile internaţionale la care participă. Disputa lui idioată cu preşedintele rus costă România 250 de milioane de euro anual. România este exclusă din toate proiectele energetice, fiind izolată în Balcani şi în Europa, unde fiecare stat îşi negociază securitatea energetică.
-
Întâlnirea cu „activul de scriitori” de la Neptun. Gestul de a folosi un avion de 100 de persoane pentru a aduce pe litoral cinci persoane – un gest despre care nu mai vorbeşte acum nimeni – a avut darul de a atrage critici aspre la adresa „intelectualilor lui Băsescu”. În momentul de faţă este vizibilă o oarecare retragere a acestora.
-
Propunerea lui Avramescu pentru CA-ul TVR. Nu îţi trebuia prea multă inteligenţă să realizezi că va ieşi circ. Foarte amuzantă scrisoarea trimisă ulterior parlamentului în care acuză politizarea TVR. Dacă sinistrul Avramescu era votat, mai era politizat TVR sau nu? A încerca să prezinţi unul dintre cei mai rudimentari adulatori ai preşedintelui, o persoană conflictuală, drept „voce independentă a societăţii civile” este echivalent cu a încerca să convingi pe cineva că Africa este acoperită de zăpadă.
-
Atacul la adresa lui Tăriceanu pe tema secetei, care i-a permis acestuia să enumere toate măsurile luate de guvern într-un răspuns elegant. Totuşi, acum ce voia? Să meargă Tăriceanu cu stropitoarea pe câmp? Să cheme paparudele? Să sape Tăriceanu „până la 70 de metri la rezervele de apă strategică”? Anul acesta chiar se simte acţiunea autorităţilor. Pe străzi sunt distribuite sticle de apă minerală, avertismentele au fost transmise din timp…
-
Războiul cu guvernul pe tema pensiilor, are permite adversarilor să afirme că preşedintele se opune la orice măsură dacă aceasta nu-i aduce lui capital electoral. Deşi mass-media obedientă încearcă să prezinte asta în cheie „stânga-dreapta”, ceea ce va rămâne va fi că preşedintele s-a opus unei măsuri luată de preşedinte în folosul populaţiei.
-
Somnul. Preşedintele este surprins din ce în ce mai des picotind la întrunirile publice. Sunt deja vreo patru astfel de momente, ceea ce ridică serioase semne de întrebare asupra capacităţii sale de concentrare.
-
În fine, aş mai atrage atenţia asupra faptului că ultimele interviuri ale preşedintelui au fost plate, neinspirate, repetând aceleaşi teme din campania electorală pentru referendum. Preşedintele nu mai are aceeaşi spontaneitate şi aceleaşi formulări memorabile ca în trecut, fiind la fel de plictisitor ca declaraţiile unui antrenor de fotbal după un meci de divizia a doua.
-
Sacrificarea celor de la PLD, după ce s-a folosit de ei pentru a slăbi PNL şi pentru a-l ajuta la referendum, devin vizibilă, aceştia fiind împinşi să se descurce singuri. Impresia care se conturează din ce în ce mai clar este că Traian Băsescu nu mai este interesat de proiectul politic al lui Stolojan şi liberal-democraţii trebuie să se descurce singurei. Cred că în curând acest partid se va transforma într-o fundaţie, un ONG fiind mai potrivit pentru abilităţile şi resursele lor reale. Dacă Theodor Stolojan este un politician depăşit de ceva vreme, ideile lui Valeriu Stoica nu sunt întru totul de lepădat şi pot reprezenta un germene interesant.
-
Alte două evenimente – susţinerea puternică a unui proiect controversat şi criticat de ecologişti (construirea unui drum naţional prin rezervaţia naurală Retezat) şi scandalul din jurul parcului Bordei scot din nou la lumină zone obscure ale intereselor prezidenţiale.
-
În fine, procesul intentat ministrului Sănătăţii ar fi fost o mişcare bună, dacă preşedintele nu ar fi avut „antecedentele” Cioroianu şi Atanasiu. Procesul în sine este corect şi iresponsabilul ministru liberal – ca de altfel toţi politicienii care „sar peste cal”, ar trebui să plătească excesele, ca un prim pas spre o normalizare şi decentizare a vieţii politice. Numai că acţiunea lui Traian Băsescu pare mai degrabă opera unui ins obsedat să distrugă PNL. În plus, Nicolescu nu este nii pe departe un adversar demn de Traian Băsescu şi angajarea în astfel de bătălii minore poate consuma resurse importante care ar fi putut fi folosite mai inspirat.
Nici unul dintre aceste incidente nu este ceva care să poată fi numit „accident”, ci vorbim despre acţiuni conştiente ale preşedintelui (în cazul “păsărica”, accident este “ţigancă împuţită”, nu gestul de a fura un telefon mobil). La modul teoretic, avem aici de a face cu un plan, mă rog, o tentativă de plan, prin care să fie ipostaziat ca „singur împotriva tuturor” ticăloşilor, de la mass-media până la guvernul incompetent, trecând prin Parlamentul celor 322 de ticăloşi, numai că de data asta nu prea îi iese, nu prea se leagă. La fel, toţi cei care îl iubesc şi îl ajută sunt doborâţi de „ticăloşi”. Fiecare incident degenerează însă oarecum necontrolat pentru preşedinte şi acesta iese prost. Ele sunt intenţionate sub forma “bine le-a făcut”, însă rezultatele sunt “iar a făcut-o de oaie”. În plus, multe dintre ele s-au soldat cu victime – chiar dacă mai mult sau mai puţin voluntare – ceea ce poate influenţa calitatea viitorilor colaboratori, întărind ideea că oricine colaborează cu Băsescu o sfârşeşte prost. E greu să-i găseşti un alibi lui Liiceanu după ce s-a plimbat cu avionul pe banii preşedenţiei într-un gest extravagant absolut inutil, mai ales după răspunsul său arogant. Nu prea are cum să-ţi fie milă de Stolojan care va rămâne „fără coledzi” după ce a luptat „cu toată familia de la ‘48 carevazică” scrâşnind din măsele la adresa lui Tăriceanu oriunde găsea un microfon deschis. Despre Avramescu, TRU sau Voinescu, nici nu mai are rost să vorbim. Îmi este greu să înţeleg raţiunile acestei strategii de imagine a preşedintelui mai ales că nu era dificil de imaginat efectele sale pe termen mediu şi lung. Preşedintele a câştigat atâta timp cât a avut un comportament neaoşist care îl făcea puternic în raport cu ceilalţi politicieni care păreau paraşutaţi în mijlocul unui teritoriu străin unde nu cunoşteau nici limba, nici obiceiurile. Primul semn de ruptură a fost imediat după referendum când a ieşit cu un program abstract, mult prea ambiţios în raport cu mijloacele reale, oricum, complet rupt de problematica referendumului. Traian Băsescu putea juca rolul de victimă cu succes atâta vreme cât… câştiga toate bătăliile cu ceilalţi politicieni. Acum însă el pierde pe linie, uneori lamentabil, astfel încât rolul de victimă nu mai este potrivit şi riscă să ajungă în situaţia lui Emil Constantinescu, învins de sistem. Şi într-un caz, şi în celălalt, expectaţiile create iniţial au fost imense, numai că resursele de care dispuneau fiecare au fost diferite. Emil Constantinescu a avut în spate o coaliţie şubredă – nu are rost să mai glosez aici pe tema contribuţiei lui Traian Băsescu la şubrezirea acesteia – Traian Băsescu una mai omogenă şi relativ ascultătoare. Emil Constantinescu a avut un suport popular moderat, Traian Băsescu unul enorm. Emil Constantinescu a jucat relativ OK cărţile slabe pe care le avea, Traian Băsescu şi-a bătut efectiv joc de cărţile bune pe care le-a avut. Nu ştiu cât va mai dura imaginea general favorabilă a preşedintelui, însă este evident că acesta face eforturi mari să o schimbe într-una negativă.
