Cercetările asupra diasporelor sunt realizate din numeroase perspective, incluzând antropologia, sociologia, geografia umană, migraţia, cultura, rasa, multiculturalismul, postcolonialismul, economia politică şi comunicarea. O dezbatere continuă privind ce anume trebuie să se înţeleagă prin “diaspora” a însoţit în permanenţă atenţia crescândă acordată acestui domeniu.
Termenul “diaspora” provine din cuvântul grecesc diaspeirein, care se referă la “împrăştierea seminţelor”. În mod tradiţional, conceptul se referă la dispersia evreilor în afara Israelului, dar în prezent a ajuns să fie aplicat unui număr tot mai mare de grupuri de migranţi.
Un conflict străvechi?
Diasporele au fost precedate de fenomenul nomadismului. Deşi migrarea multor membri ai diasporelor este temporară şi unidirecţională, simplul fapt al strângerii lucrurilor şi al mutării într-un alt loc este o expresie a nomadismului. Acesta poate fi presărat, în viaţa indivizilor sau a grupurilor, de perioade mai scurte sau mai lungi de sedentarism. Traseul de viaţă al unor membri ai diasporelor este marcat de mutări succesive, adesea de pendulări între vechile şi noile ţări de rezidenţă, pe perioade mai lungi sau mai scurte. Fără îndoială, astfel de călătorii nu se limitează la comunităţile diasporice, ci par a fi o trăsătură a unei lumi contemporane din ce în ce mai mobile – aşa cum nomazii căutau păşuni mai bune, noi călătorim în căutarea unor oportunităţi profesionale mai promiţătoare.
Nomadismul şi sedentarismul reprezintă mecanisme-cheie în delimitarea spaţiului de către fiinţa umană; mai mult, aceste două moduri de viaţă determină modul în care ne construim şi ne percepem locuinţele. Dovezile arheologice şi istorice ne vorbesc despre vechile migraţii transcontinentale, inclusiv cele dinspre Caucaz spre Europa şi spre Asia Centrală şi de Sud, dinspre Africa de Nord spre părţile centrale şi sudice ale continentului, din nord-estul Asiei peste străvechiul pod de gheaţă ce traversează Strâmtoarea Bering spre America de Nord şi mai târziu America de Sud, sau despre migraţiile peste Oceanul Pacific, în ambarcaţiuni de dimensiuni mici. Într-adevăr, istoria omenirii este punctată de o serie de migraţii.
Pe măsură ce civilizaţia umană a devenit, de-a lungul timpului, tot mai sedentară, ciocnirile dintre cele două moduri de viaţă s-au înmulţit. Pare a exista un conflict structural între cei care au ales un mod de viaţă sedentar şi cei care continuă să fie nomazi. Cel dintâi se manifestă prin construirea de sate şi oraşe, ca şi prin culturile agricole şi utilizarea teritoriului pentru alte aspecte ale economiei sedentare. Este o cultură a graniţelor şi a pământurilor şi cursurilor de apă văzute ca proprietăţi. Nomazii au nevoie pe de altă parte de spaţii largi pe care să le traverseze – ei călătoresc împreună cu animalele lor între păşunile de vară şi cele de toamnă, traversând adesea liniile de demarcaţie a proprietăţilor marcate de sedentari şi distrugându-le, în anumite cazuri, culturile agricole.
Au existat în istoria omenirii nenumărate conflicte între popoarele nomade şi cele sedentare: migratorii indo-europeni în sudul Asiei i-au împins mai mult către sud pe dravidieni, care construiseră o civilizaţie avansată în Valea Indului acum 4.500 de ani; hunii s-au răspândit în aproape toată Europa în secolul al IV-lea; beduinii arabi au învins forţele imperiilor Bizantin şi Sassanid; mongolii au distrus oraşele civilizaţiei musulmane în secolul al XIII-lea; guvernele Statelor Unite şi al Canadei au trasat graniţe în calea vânătorilor de bizoni organizate de indienii din America, sfârşind prin a le distruge modul de viaţă; istoria statului american Texas este marcată de conflictele dintre fermieri şi crescătorii de vite; crescătorii de vite Massai din Kenya au fost alungaţi de pe fertilul platou Laikipia de populaţia Kikuyu, care deţinea controlul politic la începutul secolului al XX-lea.
Guvernele se străduiesc să-şi păstreze controlul asupra deplasărilor umane în interiorul şi în afara graniţelor. Colectarea impozitelor se face mai greu atunci când oamenii sunt permanent în mişcare. Înainte de apariţia statelor naţionale în ultimele câteva secole, frontierele se modificau adesea şi nu semănau deloc cu graniţele stabil marcate pe care le vedem în prezent. Migrarea indivizilor este astăzi controlată mult mai strict, prin intermediul paşapoartelor, al controalelor de frontieră şi al sistemului de vize. Viaţa nomadă tradiţională este o anomalie în civilizaţia globală sedentară din zilele noastre. Mai supravieţuiesc grupuri de nomazi, în special în triburile de pe continentele sudice, care continuă să se deplaseze împreună cu turmele din munţi în văi şi înapoi, în funcţie de anotimp, dar acestea sunt supuse unor presiuni din ce în ce mai mari în vederea stabilirii într-un singur loc. Romii (“ţiganii”) din Europa au avut de înfruntat timp de secole o opoziţie uriaşă faţă de tendinţa de a se muta dintr-un loc în altul. Sistemele guvernamentale s-au opus acceptării celor fără adrese stabile, refuzându-le asistenţa pe care o ofereau celorlalţi cetăţeni. Societăţile noastre au fost adesea neprietenoase cu cei fără adăpost sau cu imigranţii; chiar şi comis-voiajorii sau alte categorii de “navetişti” au fost multă vreme subiect de glume. Deşi uneori vieţile lor pot fi romanţate, de regulă ei sunt marginalizaţi de societatea contemporană convenţională şi percepuţi ca indivizi care încalcă regulile. Statul însuşi este structurat astfel încât să satisfacă în primul rând nevoile celor sedentari şi priveşte modul de viaţă nomad cu suspiciune, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, romii şi evreii – şi ei văzuţi ca “rătăcitori” -au avut de înfruntat execuţiile în masă sub Cel de-al Treilea Reich.
Dar nu toţi “călătorii” sunt trataţi în acelaşi fel. Pelerinajul este de multă vreme o activitate extrem de preţuită. Turismul este încurajat, fiind perceput ca important pentru sănătatea economiilor naţionale şi globale. Călătoriile de studiu sau în scopuri culturale sunt şi ele privite ca benefice. Forţa de muncă migrantă, pe de altă parte, tinde să fie tratată mai ambiguu. Deşi muncitorii străini sunt, de secole, chemaţi să îndeplinească sarcini pentru care există o lipsă de mână de lucru locală, primirea făcută de societatea-gazdă nu este întotdeauna una caldă. Fie că e vorba de imigranţi sau de angajaţi temporar, există nenumărate obstacole sociale şi juridice care împiedică integrarea acestor lucrători. Pe de altă parte, nu toţi lucrătorii străini sunt trataţi în acelaşi fel: cei specializaţi în domenii considerate vitale pentru economia respectivă sunt de regulă primiţi mai bine. Posesorii de paşapoarte occidentale tind să se deplaseze mai uşor oriunde în lume. Cei cu tenul mai închis la culoare şi cu trăsături non-europene par a avea de înfruntat mai multe probleme. Interesul acordat de statele puternice şi marile corporaţii problemei globalizării se referă mai degrabă la eliminarea frontierelor naţionale în circulaţia bunurilor şi a serviciilor, decât la facilitarea circulaţiei libere a persoanelor.
