După moartea lui Boris Elţân pe 23 aprilie, toate televiziunile ruseşti au aşteptat aproape trei ore înainte de a difuza ştirea. Se temeau să spună orice înaintea Kremlinului. Trei zile mai târziu, într-un discurs în parlament privind starea naţiunii, Vladimir Putin anunţa „suspendarea” unilaterală de către Rusia a tratatului din 1990 privind mărimea şi poziţionarea forţelor convenţionale în Europa. Cu doar câteva zile înainte, forţe ale poliţiei estimate la 4.000 de agenţi au descins asupra câtorva sute de protestatari din Moscova cu o agresivitate care a şocat chiar şi pe unii parlamentari şi oficialităţi guvernamentale.
Chiar şi pentru Rusia lui Putin, aceste episoade se remarcă prin acuitatea impertinenţei autoritariste şi a dispreţului faţă de opinia publică naţională şi internaţională. La Kremlin există o nevozitatea generată de schimbarea preşedintelui în alegerile de anul viitor. În ciuda propagandei oficiale care proclamă zilnic perspectiva unei schimbări fără crize în urma alegerilor prezidenţiale din martie 2008, succesiunea este departe de a fi aranjată. Eroziunea sau chiar eradicarea voită a ceea ce am putea numi mecanismele de atenuare a şocurilor oferite de democraţie, care conferă legitimitate procesului şi rezultatului unei tranziţii – aleşi locali, parlament şi mass media independente, şi o opoziţie veritabilă – a deschis calea incertitudinii şi riscurilor. Fundamentul mult-lăudatei „verticale a puterii”, cum este numit noul sistem de dominare de către Kremlin a politicii ţării şi a ramurilor cheie ale economiei, este fragil. Treptele de coborâre sunt şubrede şi pot să cedeze sub o greutate prea mare. La aceste probleme generale legate de succesiunea într-un regim autoritar, Rusia contemporană adaugă două complicaţii serioase. Prima este tradiţia culturii politice ruse şi sovietice, pe care Mihail Gorbaciov şi Boris Ielţân au încercat din răsputeri să o depăşească, dar pe care Vladimir Putin (care a deplâns prăbuşirea Uniunii Sovietice drept „cel mai mare dezastru geopolitic al secolului XX”) pare să o admire şi să o ducă mai departe. Succesiunea nu era o problemă uşoară nici în timpul ţarilor, când puţinii pretendenţi legitimi la tron (sau chiar ocupanţii legitimi ai acestuia) erau înecaţi, sufocaţi, înjunghiaţi sau siliţi să se retragă în mănăstiri. În epoca sovietică, nici unul din cei recunoscuţi ca posibili moştenitori nu au ajuns la putere. Lenin nu l-a dorit niciodată pe Stalin ca succesor; Stalin nu l-a vrut pe Hruşciov; acesta, detronat în urma unei lovituri de stat, nu l-a uns pe Brejnev; Brejnev pe Andropov; Andropov, pe Cernenko; sau Cernenko pe Gorbaciov. Celălalt obstacol în calea unei tranziţii line este însăşi mărimea mizei. Nicodată, în secole de istorie în care puterea politică s-a tradus în proprietate asupra sau control al majorităţii bogăţiilor naturale ale ţării, jackpotul nu a fost atât de spectaculos: în fiecare zi peste 19.000 de barili de petrol intră pe conducte pentru a fi exportaţi. În 2006, conform ultimului studiu al Băncii Mondiale, exporturile de energie reprezentau 63,3% din totalul veniturilor din exporturi (303,9 miliarde dolari) ale Rusiei, adică aprox. 192 miliarde de dolari. Indiferent câte promisiuni de împărţire a profiturilor se fac aspiranţilor la preşedinţie şi acoliţilor lor, verticala puterii este o structură cu o arhitectură simplificată, chiar austeră. Pur şi simplu nu există destule posturi de conducere generos remunerate în politica rusă şi în sectorul de stat care creşte de la o zi la alta, care să fie împărţit tuturor pretendenţilor actuali: nu sunt destule posturi de preşedinţi de comisii în Duma (unde se spune că se încasează comisioane de un million de dolari pentru introducerea unei legi), de guvernatori regionali, de posturi de conducere în foarte bănoasele agenţii vamale sau de poliţie, de preşedinţi şi membri în consiliile de administraţie din industria petrolieră, a gazelor naturale, în siderurgie, armament, auto sau aviaţie. În regimul tip „câştigătorul ia totul” decizia lui Putin de a realiza transferul de putere nu anunţă deloc o perioadă de certitudine şi linişte. Aşa cum spunea unul dintre cei mai incisivi observatori politici ruşi, Mark Urnov, „cei care nu au reuşit să devină moştenitori nu vor avea nimic de pierdut. Pariurile au fost făcute, nu le rămâne decât să lupte”. Menţinerea elitelor în suspans În Rusia lui Vladimir Putin preşedinţii nu pierd puterea, ci mor. Aşa că numirea succesorului va trebui amânată cât mai mult posibil, pentru a-i împiedica pe pretendenţii nemulţumiţi să-şi unească forţele sau chiar să apeleze la opoziţia pro-democratică. O astfel de alianţă ar fi coşmarul cel mai rău al Kremlinului: o mişcare populară care ar putea escalada, cerând alegeri libere, nearanjate şi corecte, similară „Revoluţiei portocalii” din Ucraina în 2004. Jocul de-a sucesiunea s-ar putea prelungi până spre sfârşitul toamnei, şi nu ar fi o investiţie din cale-afară de proastă dacă am paria o sumă mică în ruble (care se apreciază constant faţă de dolar) că nici unul din principalii candidaţi de azi, prim vice-premierii Dmitri Medvedev şi Sergei Ivanov, nu vor primi acceptul lui Putin.
