La ceea ce a afirmat cercetătorul din domeniul relaţiilor internaţionale Joseph Nye în 1990, noi am putea adăuga şi faptul că, la fel ca vremea, puterea este schimbătoare. Puterea unui stat evoluează în timp nu doar ca rezultat al luptei pentru acumularea de putere între actorii internaţionali (perspectiva realistă), dar şi ca efect al schimbării naturii puterii. Ceea ce în trecut reprezenta putere pentru un stat (de exemplu mărimea flotei sau a armatei, rezervele de aur) nu mai este echivalent cu modul în care definim astăzi puterea (avans tehnologic, prestigiu, multiple relaţii comerciale). Iar cea mai bună dovadă în acest sens rămâne creşterea şi descreşterea, de-a lungul timpului, a marilor puteri
“Puterea în politica internaţională este ca vremea. Toată lumea vorbeşte despre ea, dar puţini o înţeleg.”
Joseph S. Nye Jr., 1990
Datorită acestei relativităţi parţiale şi evoluţii constante, problematica puterii a stârnit de-a lungul timpului nu numai numeroase încercări ştiinţifice de a cuantifica puterea reală a unui stat sau de a prezice viitorul statelor puternice, dar şi numeroase critici. Cel mai recent demers în acest sens îl constituie studiul realizat de doi cercetători (Dominic Wilson şi Roopa Purushothaman) de la compania Goldman Sachs, studiu care a fost remarcat mai ales datorită unor concluzii inedite.
Noii împăraţi
Dacă la începutul secolului al XX-lea puterea unui stat rezulta mai ales din capacităţile sale militare (care îi confereau puterea de a influenţa ordinea internaţională după propria voinţă, fapt ce a condus la dezastruoasele războaie mondiale), iar în perioada Războiului Rece puterea era corelată cu stadiul de dezvoltare tehnologico-militar (deţinerea armelor nucleare, sateliţi etc.), în următoarele secole este posibil ca aceste elemente să treacă în plan secund, puterea unui stat devenind din ce în ce mai mult echivalentă cu puterea sa economică (care îi va permite să-şi proiecteze interesele la nivel internaţional într-un mod mult mai paşnic).
Încercând să prezică pe termen lung evoluţia economică a mai multor economii care astăzi sunt abia în curs de dezvoltare, studiul amintit mai sus ajunge la o concluzie neaşteptată: în 2050, Brazilia, Rusia, India şi China (sau grupul BRIC) vor acumula împreună o putere economică care o va depăşi pe cea a statelor care astăzi fac parte din G6 (grupul celor mai dezvoltate şase economii: Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia).
Conform analizei, în următorii 50 de ani, economia braziliană va înregistra o rată de creştere medie de 3,6% pe an, ceea ce îi va permite ca în 2025 să depăşească puterea economică a Italiei, în 2031 pe cea a Franţei, iar cinci ani mai târziu chiar pe cea a Germaniei şi Marii Britanii. Rata de creştere economică a Chinei, care în ultimii ani a înregistrat valori-record, în jur de 8% pe an, se va diminua treptat, în 2020 ajungând la 5%, iar în 2035 la 3,5%. Cu toate acestea, creşterea constantă îi va permite Chinei să devină, în 2041, cea mai mare economie de pe glob. Creşterea economică a Rusiei va fi încetinită în următoarea jumătate de secol de diminuarea populaţiei active (fenomen care astăzi, în economiile dezvoltate, pune deja numeroase probleme). Cu toate acestea, economia rusească o va depăşi pe cea italiană în 2018, pe cea franceză în 2024, pe cea britanică în 2027, iar pe cea germană în 2028. În acest context, în care creşterea economică este însoţită de descreşterea demografică, Rusia va deveni, la jumătatea secolului al XXI-lea, ţara- cu cel mai ridicat nivel al veniturilor pe cap de locuitor comparativ cu celelalte trei state din grupul BRIC. Din păcate, în India nu se va întâmpla acelaşi fenomen deoarece în această ţară- creşterea economică (care se va menţine la un nivel destul de bun, peste 5%, pe toată durata următoarelor cinci decenii) va fi însoţită de o creştere demografică accentuată, ceea ce va face ca veniturile pe cap de locuitor să rămână la un nivel inferior. Cu toate acestea, conform analizei amintite, economia Indiei o va depăşi în 2032 pe cea a Japoniei.
De pe urma creşterilor economice înregistrate în grupul BRIC nu vor beneficia doar statele respective, ci şi vecinii lor şi partenerii comerciali. Aceste transformări vor avea cu siguranţă şi un impact asupra situaţiei geopolitice, preconizându-se un transfer al centrului de interes dinspre zona euro-atlantică spre cea asiatică (China, India şi parţial Rusia sunt state asiatice).
Cât de reale sunt aceste previziuni?
Dacă ar fi să ne luăm după exemplele istoriei, rezultatele studiului Goldman Sachs nu sunt atât de surprinzătoare. De exemplu, în anii ’60, Germania şi Japonia erau state în curs de dezvoltare care abia îşi refăceau economiile după efectele dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial, Japonia fiind chiar mai săracă decât Argentina. Cu toate acestea, între 1955-1985, deci doar în treizeci de ani, Produsul Intern Brut (PIB) japonez a crescut de 8 ori, în timp ce producţia industrială s-a mărit de zece ori. Între 1970 şi 1995 yenul japonez s-a apreciat cu peste 300%. Tot în decurs de treizeci de ani, între 1970 şi 2000, economia Coreii de Sud a crescut de nouă ori, Coreea de Sud transformându-se dintr-un stat cu un venit pe cap de locuitor foarte mic într-un “tigru asiatic” economic.
Desigur că astfel de studii, pe termen lung, pot fi şi eronate, ele depinzând de stabilitatea pe perioada de timp analizată a unor asumpţii iniţiale. Pentru ca scenariul prognozat să poată deveni real, cele patru state, astăzi economii în curs de dezvoltare, trebuie să implementeze politici macroeconomice eficiente (reducerea inflaţiei, creşterea gradului de colectare a veniturilor, administrarea cu succes a ratei de schimb valutar şi a masei monetare etc.), să dezvolte instituţii politice stabile şi puternice (care să încurajeze investitorii), să se deschidă comerţului internaţional şi investiţiilor străine directe şi chiar să investească sume importante în sistemul educaţional. În prezent, există numeroase necunoscute despre cum va evolua democraţia în Rusia sau China, despre cum Brazilia va reuşi să se stabilizeze macroeconomic sau despre capacitatea Indiei de a permite investiţii străine importante şi de a sprijini financiar educaţia.
La aceste necunoscute, ce ţin mai mult de capacitatea respectivelor state în curs de dezvoltare de a crea condiţiile necesare pentru asigurarea succesului economic, se adaugă o serie de necunoscute ce ţin de evoluţia istorică, de acele “accidente” sau evenimente majore care au schimbat cursul istoriei. De exemplu, în perioada de industrializare masivă sovietică, nu puţine au fost analizele care prognozau că economia URSS o va depăşi pe cea a Statelor Unite. Sfârşitul secolului al XX-lea ne-a demonstrat nu doar că economia sovietică nu a putut să o depăşească pe cea americană, dar şi că înscrierea ei în această competiţie pentru supremaţie i-a grăbit sfârşitul.
Vor deveni Brazilia, Rusia, India şi China noii împăraţi la jumătatea secolului al XXI-lea? Vor fi aceste state viitoarele mari puteri? Din punct de vedere strict economic, acest scenariu este plauzibil, cu condiţia ca asumpţiile iniţiale să rămână stabile în timp. Din alte puncte de vedere scenariul devine relativ. Chiar dacă economicul a devenit predominant, celelalte componente ale puterii unui stat (puterea militară, avansul tehnologic, resursele naturale, evoluţia demografică) rămân importante. Şi aici ar fi de adăugat elementele “soft” ale puterii ca tradiţia, statutul, cultura, influenţa, relaţiile privilegiate cu unii actori. Nu în ultimul rând, ascensiunea statelor din grupul BRIC va depinde de descreşterea puterii celorlalţi actori dominanţi cum ar fi Statele Unite. Dacă ar fi să ne luăm după Robert Gilpin, ciclul creşterii, maturizării şi descreşterii marilor puteri este unul continuu, în această optică emergenţa unei alte puteri în locul Statelor Unite (fie că e vorba de China, India, Rusia, Brazilia sau oricare alt stat) fiind inevitabilă.
