„Acum, în plină criză economică, situaţia tinde să devină dramatică pentru clasa de mijloc, în condiţiile în care ea nu are repere valorice, instituţionale şi de autoritate la care să se raporteze. Depăşind, prin tranziţie, instituţiile epocilor trecute, dar pierzându-şi încrederea în instituţiile politice noi, încă insuficient de bine înrădăcinate pentru a genera sprijin necondiţionat, avem în prezent o situaţie de vid valoric, foarte periculos” – Dan Sultănescu, „Ziarul Financiar”.
Editorialul din care am citat este, cred, singurul material care face o analiză a clasei de mijloc româneşti, punând punctul pe i: clasa de mijloc românească există, numai că nu este aşa cum ar trebui să fie.
Apariţia clasei de mijloc la noi este un proces dezrădăcinant nu doar pentru că se desfăşoară în absenţa unor instituţii dezvoltate ale statului, ci şi pentru că cei care au ajuns să o formeze provin la rândul lor în cea mai mare parte din nişte dezrădăcinaţi. Ţărani mutaţi de comunism de la sat la oraş, părinţii burghezilor de azi nu mai sunt nici ţărani, nici orăşeni. Generaţia mea este prima sau a doua “în pantofi” din familie. Oraşul nu s-a impus fiindcă nu a avut suficient timp. Fundamental, părinţii au rămas tot ţărani, cultivând în faţa blocului cartofi şi roşii, luptându-se cu vecinii pe vreun petec de teren pe care să-l cultive, făcând săptămânal naveta pentru aprovizionare “la ţară”.
Copiii au crescut în acest mixaj ciudat de valori amestecate şi repere deformate. Comunismul le-a distrus respectul faţă de muncă şi tradiţii, iar decreştinarea forţată i-a lipsit de un set de valori morale coerente. Depresiunea economică a anilor 1980 a întrerupt bruma de evoluţie socială pozitivă şi a accentuat lupta pentru supravieţuire şi atomizarea socială, astfel că prăbuşirea comunismului a găsit şi un dezastru la nivel social. Un lucru pozitiv – dacă se poate spune aşa – al comunismului, a fost că în acea perioadă era încurajată învăţătura pentru a căpăta/menţine statusul social.
Din păcate însă, învăţământul era grav deformat, chiar şi după standardele epocii, astfel că cea mai mare parte a acumulărilor educaţionale era doar balast. (O paranteză personală, am descoperit că, măcar la nivel formal, în perioada comunistă existau preocupări reale pentru elemente care azi se reînvaţă via multinaţionale sau Uniunea Europeană – controlul calităţii, protecţia muncii, normative şi standardizare).
Anii 2000 au început să aducă bunăstare, însă, pe fondul absenţei unui set de valori şi în lipsa unor stimuli sociali relevanţi, bunăstarea nu a făcut decât să accentueze atomizarea socială. Actuala clasă de mijloc se comportă burghez la muncă, în concediile din străinătate, acasă, dar nu pe stradă şi în locurile publice. Ea nu beneficiază de reprezentare politică, deoarece partidele s-au îndreptat către ţintele uşoare, pensionarii şi asistaţii social, când nu cumpără pur şi simplu voturile celor dispuşi să le dea pe o pungă de produse.
Criza economică (ce nu se simte încă la nivelul clasei de mijloc – ceea ce se întâmplă acum fiind doar rezultatul exceselor, un grad de îndatorare de 70% sau credite auto pe 10 ani fiind aberante şi în condiţii normale) doar accentuează o criză socială foarte puternică. În absenţa unor modele şi repere, noua clasă de mijloc s-a aruncat în consum ca mijloc de mângâiere a frustrărilor acumulate. Acum se dovedeşte că acest paleativ nu doar că nu a funcţionat, ci a contribuit la accentuarea problemei.
În momentul de faţă, această clasă de mijloc are în faţă două provocări majore. Una de natură socială şi una de natură politică. Criza economică nu o va afecta foarte tare (cu excepţia situaţiilor amintite mai sus) decât dacă criza se va prelungi, majoritatea reprezentanţilor săi fiind profesionişti care pot face faţă provocărilor economice, fiind în plus obişnuită cu sacrificiile şi mult mai uşor adaptabilă decât alte categorii. Mai degrabă este afectată în plan psihologic. Că se renunţă la mâncatul la restaurant, la concedii în străinătate se trece de la 4 stele la 3, de la produse premium la categorie medium sau vrac sunt reacţii normale şi naturale în cazul de faţă.
În schimb, criza socială şi criza politică sunt mult mai grave şi cu consecinţe mult mai periculoase pe termen lung.
În plan social, noua clasă de mijloc este lipsită de repere morale şi valorice. Cam tot ce înseamnă elită intelectuală a reuşit să se compromită lamentabil. Mass-media preia şi promovează specimene stranii pe post de intelectuali (cum este mai noul cavaler al ortodoxiei, Dan Puric) sau indivizi la limita scatologicului. Fetiţele sunt încurajate să devină paraşute, iar băieţeii cocalari, o presiune socială la care copiilor le este greu să reziste.
Nu există Think Tank-uri (ar fi SAR, dar în ultima vreme partizanatul politic îi diminuează mult spiritul critic, asta ca să fiu blând). Limba română vorbită în spaţii publice (inclusiv mass-media) se degradează periculos. Mass-media a ajuns la un nivel absolut jenant (în condiţiile în care un cioban cu IQ subunitar face mişto de lucrătorii mass-media, ce IQ pot avea aceştia?) şi nimeni nu-şi pune problema de ce la o populaţie de 18 de milioane avem 300.000 cumpărători de ziare şi vreo 3.000.000 de consumatori TV.
Nu cred că va mai dura foarte mult până când advertiserii vor realiza că plătesc prea mult pentru prea puţin şi că orice produs ambalat în rahat ajunge mai devreme sau mai târziu să pută. Este foarte adevărat că “asta cere publicul”. Numai că acest public este din ce în ce mai puţin şi mai low. Când de la wannabe CNN ajungi wannabe OTV, cineva ar trebui să-şi pună nişte întrebări. Sigur, mass-media este ea însăşi o victimă a lipsei de repere. Angajaţi nepregătiţi şi plătiţi corespunzător (adică prost) nu pot produce conţinut de calitate. Dar faptul că „Ziarul Financiar” – o publicaţie care nu a redus ştacheta foarte mult – raportează creşteri regulate (la fel se întâmplă şi cu „The Economist”), deşi are preţul cel mai ridicat dintre toate, ne arată că există o cerere constantă pentru calitate.
Rezultatul este o societate atomizată, din ce în ce mai greu de mobilizat şi apatică, având ca unic ţel propria supravieţuire. Din punct de vedere economic, aceasta afectează grav statul, prin încurajarea eludării plăţii taxelor şi impozitelor (statul este duşmanul), diverse forme de nesupunere civică, emigrare, lipsă de respect pentru orice înseamnă spaţiu comun (scară de bloc, stradă, local). Absenţa autorităţii încurajează comportamentele anti-sociale (de ce majoritatea românilor sunt cuminţi când trec graniţa? Unul nu depăşeşte viteza legală, nimeni nu parchează aiurea şi tot tacâmul comportamentelor “tipic româneşti”).
Din punct de vedere politic, clasa de mijloc nu este deloc reprezentată. La gradul de apatie pe care îl are, îmi este greu să cred că mai poate fi mobilizată întru ceva, de aceea mă îndoiesc că se pot împlini scenariile apocaliptice cu apariţia unui nou dictator. România a regresat către feudalism şi puterea este fărâmiţată, împărţită între atât de mulţi “baroni locali” încât va fi imposibil pentru cineva să-i reunifice pe români.
Din punct de vedere economic, România va trece peste criză, nu datorită clasei politice, ci chiar în ciuda acesteia, cu ajutorul Uniunii Europene, al ţărilor care au interese economice în România, al multinaţionalelor sau chiar al soluţiilor individuale. În urma crizei, unii dintre membrii clasei de mijloc se vor vedea retrogradaţi din acest statut, alţii vor ajunge la finalul crizei să pătrundă în ea. Sunt însă sceptic cu privire la şansa ca clasa de mijloc românească să ajungă asemănătoare cu cea occidentală. Până când ea nu va înţelege că asocierea este cea mai bună cale către progres şi nu îşi va construi propriul vehicul politic, va rămâne în continuare nebăgată în seamă, victima unor politici inadaptate şi forţată să “cumpere” “produse” care nu i se potrivesc. Răspunsul nu se află în cadrul clasei politice actuale, construită pe sistemul “de sus în jos”, şi în care nu a mai apărut un nume nou relevant de dinainte de 2000.
Există varianta ca, în absenţa unei opoziţii coerente, criza să accentueze tensiunile sociale pe care creşterea economică le-a atenuat în ultima perioadă, ducând la apariţia unei societăţi dispuse la o nouă revoluţie, aşteptând doar elementul coagulant.
