Modificarea Codului de Procedură Penală este un proces politic şi legislativ care a cunoscut un traseu extrem de sinuos. Cam ca în orice schimbare politico-juridică din România, în promovarea modificărilor au fost implicaţi marii actori ai spaţiului public – Ministerul Jusţiei (care a elaborat proiectul), Guvernul, care i-a definitivat tezele (şi le-a adoptat prin HG), pe margine pregătindu-se Parlamentul, pentru a amenda, aproba şi modifica, punând punct astfel unei veritabile odisee juridice începute în 2004 (dublată de veritabila epopee a Codului Penal, a cărui „lansare” nu a fost anunţată încă).
Momentul aprobării modificărilor aduse Codului de Procedură Penală nu este cunoscut. Zilele acestea, Ministerul Justiţiei a cerut o nouă amânare a dezbaterii modificărilor în comisia parlamentară din Senat, anunţând că în două luni va fi finalizat proiectul unui nou cod de procedură penală. Tezele de principiu au fost însă aprobate de Executiv printr-o hotărâre a sa şi ele au rolul de a defini liniile directoare ale întregului demers juridic. Având în vedere că actul este emis de către Guvern, putem presupune că tezele de drept şi de politică judiciară exprimate de act sunt valabile şi în cazul proiectului noului cod.
Există mai multe elemente care singularizează setul de modificări aduse Codului de Procedură Penală. Astfel, unul dintre principalele obiective ale demersului politico-juridic este „crearea unui cadru legislativ în care procesul penal sa fie mai rapid si mai eficient, prin urmare, in mod semnificativ mai puţin costisitor”. Este neîndoielnic faptul că rapiditatea soluţionării unei cauze penale este o problemă de interes public. Prin natura lor, faptele care atrag incidenţa normelor penale reclamă o asemenea atenţie deosebită – atât din punctul de vedere al gravităţii posibilului act, cât şi datorită necesităţii soluţionării cât mai rapide a unei situaţii dificile pentru cel inculpat. Cu toate acestea, un proces rapid nu este neapărat şi unul ieftin. Din acest punct de vedere este discutabilă asocierea celor două concepte – rapiditate şi reducerea costurilor. Din punct de vedere al importanţei care este asociată acestei celerităţi a actului judiciar penal, semnificaţia dată costurilor nu este neapărat atât de mare. În definitiv, dacă privim din perspectivă funcţională, ca serviciu public, Justiţia nu trebuie să fie ieftină, ci trebuie să fie un sistem în primul rând corect, şi abia apoi rapid şi, dacă se poate, ieftin. Această ierarhizare a priorităţilor într-un document – cum este cel de afirmare a principiilor – poate da naştere deci la numeroase discuţii.
În practică ea este tradusă de mai multe instituţii consacrate de modificările aduse Codului de Procedură. Astfel, apare judecătorul de libertăţi. Acesta este principalul responsabil în ceea ce priveşte emiterea mandatelor de arest. Caracterul arestului este unul excepţional – în sensul că este consacrată valoarea lui de demers aplicat în momentul în care alte măsuri de restricţionare a drepturilor nu pot funcţiona. Edificarea unei noi instituţii juridice (alături de construirea unui alt segment al sistemului judiciar) nu este însă neapărat o soluţie fericită.
Instituţia (preluată din practica anglo-saxonă) încearcă de fapt să valorifice caracterul excepţional pe care legea română îl dădea deja actului de arestare a unui cetăţean. Arestul este punctul culminant al măsurilor premergătoare actului judiciar propriu-zis şi el nu ar trebui aplicat decât în situaţii limită. De aceea, noţiunea de „arest preventiv” este un pleonasm. Pentru că arestul nu are alt rol în afara acelui de a preveni eventuala întrerupere a procedurii judiciare normale. În practica judiciară românească el a devenit un act banal. Instituţia judecătorului de libertăţi este completată de alte instituţii juridice preluate din dreptul anglo-saxon, cum ar fi libertatea sub control judiciar sau pe cauţiune, pe timpul procesului şi al anchetei, sau arestul la domiciliu. Acestea cad tot în sarcina judecătorului de libertăţi, ceea ce presupune crearea efectivă a unui segment judiciar nou, care să fie însărcinat cu aplicarea (în cazurile necesare) ale acestor măsuri.
În acelaşi timp, demersul de urmărire a celerităţii este completat de o împărţire a competenţelor instanţelor. Astfel, recursul devine un act cu adevărat extraordinar (admis în cazuri excepţionale), fiind judecat în faţa Înaltei Curţi. În acelaşi timp, apelul este atribuit Curţilor de Apel, în vreme ce tribunalele vor judeca fondul speţelor (în afara unor excepţii expres stabilite de lege).
Adăugarea unor mijloace de probă alternative (de exemplu, probele ADN) este o măsură de modernizare a sistemului de probe, care se impunea de mai multă vreme. Cu toate aceste, este discutabil în ce măsură ierarhia probelor pe care o va propune Ministerul Justiţiei este una acceptabilă de juriştii din Parlament. Ierarhia probelor elimină inconsistenţele din sistemul anglo-saxon (cum ar fi posibilitatea ca juraţii să acorde mai multă însemnătate declaraţiei orale a unui martor decât expertizelor), dar presupune o valorizare ierarhică ce nu are cum să nu stârnească controverse.
În ansamblu însă, modificările propuse de actul guvernamental consacră preluarea unor instituţii din dreptul anglo-saxon. Sistemul judiciar românesc, mai ales după Al Doilea Război Mondial, este unul dominat de influenţa (aproape idolatră pe alocuri) a modelului francez (în perioada interbelică unele cauze penale erau judecate de curţi de juraţi). Doctrina juridică românească – insuficient familiarizată cu aspectele politice şi juridice din spatele modelului britanic sau american – a dezvoltat teorii şi strategii care arată mai mult chiar decât în Franţa de ce modelul aplicat în România este superior celui anglo-saxon. Introducerea unor instituţii moderne diferite radical de cele aplicate în România poate avea efecte profunde nu la nivelul eficienţei judiciare, ci la nivelul acomodării cu noile norme. În practică, ea poate genera un mic şoc cultural în doctrina şi practica judiciară românească. Nu trebuie omise nici implicaţiile politice. Există un grup intelectual puternic în România pentru care neoconservatorismul american sau conservatorismul britanic reprezintă o Mecca juridică şi politică. În contestarea modelului francez există şi precedente istorico-culturale (Junimea, de exemplu), precum şi o asociere precară a modelelor anglo-saxone cu propria orientare ideologică. O dezbatere între jurişti şi susţinătorii modelelor anglo-saxone nu este deci improbabilă.
În plus, două aspecte mai trebuie subliniate. În primul rând, chiar preluarea instituţiilor anglo-saxone este făcută în manieră franceză. Preluarea lor are loc pentru că excepţionalitatea unor instituţii româneşti (arestul, bunăoară) devine în tribunale o regulă. Or, iniţiatorii modificărilor, în loc să corecteze această deficienţă prin stabilirea unor limite ale aplicării excesive a legii (cum s-ar face în Marea Britanie sau în SUA), construiesc un nou aparat instituţional. Eşecul practic al apărării drepturilor cetăţeneşti în practica judiciară fundamentează un nou set instituţional – despre care nu avem nicio garanţie că nu va funcţiona precum cel iniţial. Ce îl va opri pe judecătorul de libertăţi să elibereze mandate de arestare pe bandă rulantă? Un control mai bun al activităţii sale, o remunerare mai generoasă, standarde de competenţă mai ridicate, stadii de pregătire peste hotare? Propunerile nu oferă nicio garanţie că lipsa unei politici judiciare coerente nu se va perpetua şi în noua structură.
În al doilea rând, caracteristica preluării instituţiilor anglo-saxone se poate extinde la întregul proiect juridic. Astfel, acesta încearcă să combine constructiv modelele insulare cu cele continentale. Ireductibilitatea unor instituţii la o combinare mioritică nu este luată în considerare, iar intenţia celor care propun proiectul este de a construi „combinarea elementelor din cele doua mari sisteme de procedură penală existente in lume” ca „formă de convergenţă a celor mai bune soluţii comparate”. Există semne serioase de întrebare cu privire la apetenţa de combinare a instituţiilor diferite din cele două bazine de drept diferite.
În ansamblu, modificările aduse Codului de Procedură Penală încearcă să adapteze la cerinţele moderne sistemul judicial penal românesc. În calea intenţiilor bune apar însă numeroase obstacole. Pe de o parte, obiectivele asumate sunt concurente şi nu pot fi atinse neapărat concomitent. Un sistem ieftin nu este neapărat unul bun. La fel cum unul rapid nu oferă garanţia corectitudinii. În acelaşi timp, încercarea de a găsi o „via media” între modelul anglo-saxon şi cel francez, deşi încearcă să obţină avantajele ambelor, poate sfârşi prin a combina problemele ambelor modele. Nu în ultimul rând, utilitatea modificărilor aduse procedurii penale este mai mult decât discutabilă, în condiţiile în care se pregătesc noi variante ale Codului Penal şi ale Codului de Procedură Penală, al căror conţinut este încă la nivel de proiect.
