În vreme ce la noi înca se considera ca “Un calculator = o sansa în plus în viitor”, cum spune sloganul unei campanii sociale, în SUA o carte recent aparuta, “The Flickering Mind” (www.theflickeringmind.net), a lui Todd Oppenheimer, naste discutii aprinse. Şi asta pentru ca autorul critica la modul cel mai vehement rolul computerelor în scoala, el considerând ca acestea sunt foarte nocive pentru elevi. Mai mult chiar, exagerarea utilizarii computerelor a dus la aparitia unei generatii de tinerii cu un nivel scazut de educatie si cu abilitati de gândire inferioare generatiilor anterioare.
Todd Oppenheimer a fost printre primii jurnalisti de la NewsWeek ce s-au ocupat de rolul computerelor în activitatile educationale. Rezultatul cercetarilor sale se gaseste în The Flickering Mind, o carte ce analizeaza fenomenele începând înca din anii 1980. Pare cu totul suprinzator, într-o perioada în care, de exemplu, pe parcursul deceniului trecut, administratia americana a investit nu mai putin de 70 miliarde de dolari pentru a dota institutiile de învatamânt cu computere. Anual se cheltuiesc peste 2 miliarde de dolari pentru asigurarea scolilor publice la reateaua internet.
An dupa an, uzul computerelor în educatia copiilor si adultilor creste rapid, generând afaceri de miliarde pentru producatorii de software si hardware. Dar daca masinile au un rol nagativ, atunci se pare ca nu suntem departe de o catastrofa economica. Exact ceea ce încearca sa demonstreze Oppenheimer în cartea sa. Şi nu este vorba de ceva care sa poata fi rasfoit rapid… Subiectul merita toata atentia, deoarece computerele în educatie reprezinta un subiect cu atingeri politice, economice si bineînteles, sociale. Volumul de peste 400 de pagini îsi are punctul de plecare într-un articol publicat în “Atlantic Monthly” înca din 1997, pentru care a câstigat un premiu pentru jurnalism, si trateaza subiectul la modul cel mai serios. Autorul a vizitat sute de sali de clasa, a discutat cu profesori. Iar ceea ce a vazut nu este deloc încurajator.
Unele aspecte erau deja cunoscute si tratate, cum ar fi accentul prea mare pus pe “a doua alfabetizare” uneori chiar în detrimentul primeia. Altele sunt subiecte clare – diferind doar documentarea – cum ar fi, de exemplu, inabilitatea institutiilor de învatamânt de a pastra si utiliza în mod eficient computerele. Fara a neglija rolul benefic al computereleor, cum ar fi o mai buna gestionare a datelor, acces mai usor la informatie sau – prin intermediul educatiei la distanta – oferirea accesului la educatie a unor persoane care altfel nu ar fi avut aceasta posibilitate, Todd Oppenheimer argumenteaza foarte serios nu numai faptul ca aceasta goana dupa IT a dus la consumarea unor importante resurse financiare care ar fi putut fi dirijate spre rezolvarea unor probleme mai acute ale învatamântului, ci si faptul ca utilizarea eronata a condus la aparitia unei generatii de tinerii cu un nivel scazut de educatie si cu abilitati de gândire inferioare generatiilor anterioare.
Oppenheimer nu se sfieste sa afirme, cu brutalitate chiar, ca nu de putine ori în timpul vizitelor la aceste scoli “high-tech” a descoperit profesori sau învatatori laudându-se cu productiile spectaculoase în Power-Point ale unui elev, productii care, în realitate, nu aratau decât un nivel redus de întelegere a subiectului. Descrie chiar un caz al unui elev care, din cele 17 de ore alocate proiectului, doar 7 au fost folosite cercetarii subiectului, 10 construirii documentului Power Point si “stilizând graficele”.
De asemenea, autorul critica “nebunia computerista” care conduce la achizitia de computere ultrasofisticate în scoli unde profesorii însisi ar avea mare nevoie de ajutor pentru a gasi tasta “Enter”.
Sunt prezentate si câteva cazuri în care scolilor li s-au pretins sume extraordinare pentru diverse servicii IT pe care ele si le-au rezolvat la un sfert de pret (o dovada ca nu numai la noi a lucra cu statul este foarte lucrativ) precum si “beneficiile” aduse de diverse programe software, foarte apreciate de unii educatori, dar al caror cost de licenta ar putea acoperi multe nevoi stringente ale educatiei.
Unde greseste el este în relatia cu Internetul. “Din 2002, Internetul a intrat pe o panta descendenta, iar ceea ce analistii numesc crestere se datoreaza numai miilor de site-uri pornografice care apar ca ciupercile dupa ploaie”. O afirmatie cel putin discutabila, ca sa nu spunem de-a dreptul eronata. E-adevarat, numarul site-urilor pornografice a crescut, dar la fel de mult a crescut si numarul site-urilor informative de cea mai buna calitate.
Dar Oppenheimer nu se limiteaza numai la tehnologie, ci face un rechizitoriu amar unui sistem educational care încearca sa utilizeze tehnologia ca panaceu pentru toate problemele sale. Alternativa educationala propusa de el este sistemul Waldorf, un sistem educational “neortodox”, care descurajeaza uzul tehnologiei.
Pedagogii Waldorf sustin ca elevii învata mult mai bine cu ajutorul obiectelor concrete decât prin grafice sofisticate. Şi exista studii care dovedesc faptul ca activitatile pe calculator începute prea devreme în viata în detrimentul experimentelor reale duc la o limitare a dezvoltarii intelectuale si a creativitatii. Şi tocmai aceasta posibilitate, dincolo de miliardele de dolari cheltuiti eronat este cea mai îngrijoratoare concluzie a lui Oppenheimer.
Care nu este nici primul, si cu siguranta nu va fi nici ultimul care sa lanseze atacuri la adresa utilizarii computerelor de catre tineri. Dar daca pâna acum atacurile se limitau la jocurile pe computer, Oppenheimer este primul care face o analiza serioasa asupra impactului acestora în sistemul educational. Iar faptul ca analiza este facuta pe un sistem educational al unei tari super-dezvoltate o face si mai deosebita. În mod cert, cartea va stârni ecouri si dezbateri aprinse, mai ales ca subiectul este unul “fierbinte” si cu un impact emotional deosebit.
Nu este bine sa cadem în extrema cealalta si sa interzicem complet utilizarea computerelor în scoli, deoarece nu trebuie uitat un aspect, totusi important. Analiza lui Oppenheimer – adânca, serioasa, bine documentata – acopera numai primii ani ai unei epoci noi, în care educatorii însisi abia încep sa înteleaga rostul si modul de utilizare al computerelor – nu numai în scoala. Iar acest efort merita salutat si apreciat în conditiile în care peste tot ei sunt slab platiti si putin apreciati în plan social.
Mituri si realitati despre computere demontate în “The Flickering Mind”:
Mit: Computerele pregatesc tinerii pentru viitoarele meserii, din ce în ce mai tehnologizate.
Realitatea: Din contra. Angajatorii prefera sa-si pregateasca angajatii singuri în tehnologia utilizata în organizatie. Ei prefera persoane care stiu sa comunice si sa asculte, sa gândeasca critic, analitic, sa aiba imaginatie si multe alte abilitati pe care scolile le neglijeaza din ce în ce mai mult.
Mit: Computerele îmbunatatesc atât activitatea profesorilor, cât si cea a elevilor.
Realitatea: Atâta vreme cât un elev aloca aproape mai putin de jumatate din timp cercetarii, restul timpului fiind dedicat formatarii proiectelor, afirmatia de mai sus e cel putin discutabila.
Mit: Cresterea numarului de computere în clasa va conduce la scaderea diferentelor între saraci si bogati.
Realitatea: Indiferent de domeniu, când un politician vrea sa faca o cheltuiala altfel greu de justificat scoate în fata acest slogan. Din pacate însa, în acest caz se reduc într-adevar diferentele între elevii dintr-o clasa însa apar unele si mai grave, între scolii, unele beneficii de fonduri guvernamentale, altele nu. Iar aceastîa discriminare este mult mai grava decât cea pe care încearca sa o rezolve.
Mit: Accesul la internet duce la cresterea legaturilor elevilor cu lumea.
Realitatea: E-adevarat. Dar internetul e mare si tentatiile sunt multe. Deja în SUA scolile sunt obligate sa cheltuie bani suplimentari pentru software pentru filtrarea accesului la internet. Însa aceste programe sunt foarte scumpe, iar elevii le pot depasi usor.
