Conservatorismul

Termenul de conservator, în genere, a suferit o denigrare în ultimele două secole de istorie şi civilizaţie europeană. O denigrare promovată deopotrivă de liberalismul şi democraţia triumfătoare şi de ideologiile de stânga şi extremă stânga, care au impus într-o bună parte a continentului experienţe politice, economice, sociale şi culturale. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză a progresului şi a devenit mai mult sau mai puţin o insultă. Au existat însă şi reuşite de analiză a conservatorismului în sens constructiv. Cele mai importante vin din culturile germană şi britanică.

În Anglia se naşte critica la adresa revoluţiei franceze, luând forma cea mai coerentă în Germania. Germania face pentru ideologia conservatoare ceea ce Franţa face pentru iluminismul progresiv. Se poate spune, desigur rezumând totul la maximum, că Franţa a dezvoltat în modul cel mai radical elementele iluministe şi raţionale ale conştiinţei, devenind o purtătoare a „gândirii abstracte”, iar Germaniei i se poate atribui rolul complementar de a fi făcut o armă spirituală din gândirea istorico-organică a conservatorismului. (Cum observa Marx: „Germania a trăit revoluţia franceză pe planul filosofiei.”) Cât priveşte Anglia, ea este ţară tipic „gradualistică”, cu o dezvoltare evolu­ti­vă, nu revoluţionară şi deci uşor pre­tân­du-se la conservatorism. Gradualis­mul englez s-a sprijinit pe remarcabila elasticitate şi putere de adaptare la nou a straturilor sociale conservatoare, care au reuşit să păstreze în acest fel puterea. Anglia e o ţară în care nobili­mea nu a devenit niciodată o casta. Ductilitatea ei mentală a fost remar­cabilă (vezi scrierile lui Burke, Tocqueville, David Hume, Jacques Necker, Robert Salisbury, Hippolyte Taine, George Santayana sau G. K. Ches­terton, Ortega y Gasset, K. Man­nheim, sau, mai nou, David Cannadine, F. Meusel, J.Moser, A.  Muller Arthur Audhey, Greta Jones, W.T.M. Riches…). Conservatorismul din ţări mai mici ale Europei s-a bucurat, de asemenea, de studii al căror răsunet a rămas mai mult local.

Tradiţionalism-conservatorism

În analiza conservatorismului trebuie mai întâi făcută distincţia între conservatorism şi tradiţionalism. Cel din urmă termen desemnează „o carac­te­ristică universal umană”, expri­mă tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, tendinţa de neaderare decât cu greutate la nou. A mai fost numită aceas­tă tendinţă şi „conservatorism natu­ral”. S-a încetăţenit însă denu­mi­rea de tradiţionalism, preferată de Max Weber. Tradiţionalismul este compor­ta­mentul contrapus oricărui reformism, este rezistenţa dintâi la orice nou. E universal uman. Un astfel de tradiţio­nalism este prezent şi în epoca moder­nă, nu doar în cea veche. Denotă „o caracteristică psihologică formală”, activă mai mult sau mai puţin în orice individ. Comportamentul tradiţional nu e legat nici măcar în epoca modernă de conservatorismul politic. Sunt per­soane politic „progresiste” care în chestiuni de viaţă sunt tradiţionaliste, şi invers.
Un tradiţionalist în faţa introducerii, de pildă, a drumului de fier e, desigur, împotrivă, un conservator, unul care acţionează în cadrul conservatoris­mu­lui politic, reacţionează în funcţie de programul partidului conservatorilor din ţara respectivă. Conservatorismul este un fenomen specific modern, istoric. Conservatorismul politic este „o structură spirituală obiectivă”, faţă de subiectivismul indivizilor singulari, care acţionează în sens tradiţionalist. Cu alte cuvinte, tradiţionalismul este un concept sociologico-generalizant vechi de când lumea, în vreme ce conserv­a­torismul este un concept istorico-socio­logic, care desemnează un fenomen modern, istoric şi sociologic determi­nat. Între cei doi termeni este o diferen­ţă esenţială. Cel dintâi care a conferit conservatorismului această conotaţie, de structură spirituală obiectivă, ieşită dintr-o anume conjunctură istorică, a fost Chateaubriand. În Germania termenul devine frecvent în anii 30 ai secolului al XIX-lea. În Anglia, din 1830. În România, după 1860.

Conservatorismul – reacţie la revoluţia franceză

Ca şi liberalismul, conservato­ris­mul îşi are şi el rădăcinile în revoluţia franceză. Este reacţia socială, politică, intelectuală la acest remarcabil eve­ni­ment. Revoluţia a creat condiţiile soci­ale şi politice, care au determinat apariţia conservatorismului. Cu revo­luţia, complexul istorico-social a devenit mai dinamic şi în cadrul lui s-a relevat cu claritate importanţa pentru ansamblu a oricărui element compon­ent. S-a diminuat corespunzător numărul unităţilor izolate, închise în sine, care mai înainte erau dominante. Dinamica complexului istorico-politic a produs o mai mare diferenţiere socială. Au apărut straturi sociale care au reacţionat neomogen la noile tendinţe de dezvoltare. Lumea ideilor şi a intenţiilor fundamentale vehiculate de aceste idei se divide şi ea, luând naştere curente sociale corespun­ză­toare acestor idei care se manifestă potri­vit diferenţierilor sociale repre­zentate.
Egalitate, proprietate genuină, aderenţă la imediat
Care este conţinutul spiritual al conservatorismului? Conservatorii res­ping conceptul burghez de egalitate care stă la baza teoriei burgheze de libertate. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimă inegali şi adevărata libertate consistă în posibili­tatea ce se acordă fiecăruia de a dezvolta ceea ce are particular. Altfel, un concept exterior de libertate distru­ge întreaga sferă de indivi­dua­litate dată de natură. Cu alte cuvinte, conservatorii resping „libertatea ato­mis­tică”, libertatea abstractă şi egali­tatea forţată a indivizilor, care nu au cum să fie egali. Acceptă însă liberta­tea unor comunităţi organice. Inevi­ta­bil, această libertate presupune şi anumite privilegii, care, tot inevitabil, creea­­ză alte inegalităţi. Sunt mai mari aceste inegalităţi decât celelalte? Conservatorii spun că nu.
Conservatorismul respinge şi concepţia burgheză a proprietăţii. Dezvoltă conceptul unei „proprietăţi genuine”. Potrivit acestuia, proprie­ta­tea de mai înainte era legată de proprietar prin alte legături decât cea modernă. Ea conferea proprietarului anumite privilegii şi prerogative, consfinţindu-i, de pildă, dreptul de a avea un cuvânt în afacerile statului, dreptul de vânătoare, apartenenţa la jurii ş.a. Era deci o proprietate strâns legată de onoarea personală a proprie­tarului. Dacă, de exemplu, proprietarul îşi înstrăina posesia, dreptul de vânătoare nu putea fi înstrăinat, era semnul distinctiv că noul proprietar nu era cel „autentic”. Onoarea nu era transferabilă. Era deci o relaţie non-fungibilă între o determinată proprie­tate şi un determinat proprietar şi orice proprietate era impregnată de acest raport personal. Declinul acestui raport, consideră conservatorismul, s-a datorat dreptului roman, de fapt „revoluţiei romano-franceze”.
O altă trăsătură esenţială a gândirii conservatoare este aderenţa la ceea ce este imediat, la concret. Scrie Burke: „Eu nu mă interesez de enigma originilor, nici de acel dureros sfârşit al tuturor lucrurilor”. Mannheim e şi mai precis: „A trăi şi a gândi în chip concret semnifică… o voinţă de a acţiona exclusiv referitor la ambientul imediat, un refuz radical al domniei posibilului şi al speculativului”. Conservatorul pleacă întotdeauna de la un fapt singu­lar, de la un fapt dat, nu se aruncă spre un orizont dincolo de acest fapt imediat. E preocupat să acţioneze imediat, cu detalii concrete, şi nu se preocupă de structura lumii în care trăieşte, nu-şi pune întrebări la care nu are un răspuns în acel moment. Aceasta spre deosebire de modul de a acţiona liberal-burghez, progresist, care pleacă întotdeauna de la ceea ce ar putea fi posibil, trecând peste ceea ce este dat imediat. Reformismul conservator tinde întotdeauna să înlocuiască fapte singulare cu alte fap­te singulare. Nu tinde să transforme lumea întreagă, cum o face libera­lis­mul, ci să substituie un fapt singular cu un alt fapt singular; să amelioreze o situaţie, nu să o schimbe. Tendinţa progre­sistă este spre sistem, cea conser­vatoare spre cazuri particulare.
Totodată, înţelegerea particularului de către conservatorism este făcută prin continuarea trecutului. Semnifi­catul unui fapt particular derivă din ceea ce e în spatele lui, în trecut, din ceea ce e prefigurat în germene. Progresistul trăieşte prezentul ca început al viitorului, în timp ce pentru conservator prezentul e ultima etapă a trecutului. De aici toate programele conservatoare în toată lumea şi în România, care toate voiau să amelio­reze, nu să schimbe dintr-o dată.
Acestea ar fi trăsăturile esenţiale ale conservatorismului înţeles ca reacţie hotărâtă la revoluţia franceză. Numai că acest tip de conservatorism nu defineşte întreg curentul conser­vator, în evoluţia sa. Este doar partea sa iniţială. Odată depăşite straturile sociale şi intelectuale care i-au dat naştere, se dezvoltă încă din timpul restauraţiei şi un alt tip de conser­vatorism, radical diferit de precedentul, şi care sub anumite forme dăinuie şi în zilele noastre. Conservatorismul se manifestă şi sub o altă formă decât aceea până acum relevată: ca o reacţie a elitei împotriva unor stări de fapt. „Cu slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporaţie, de familie între oameni, ei primesc un important im­puls de a nu se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publică e destinată să piară”. Sunt afirmaţiile lui Alexis de Tocqueville. Tot el consideră societatea modernă ca pe o societate în care „nimic nu este sănătos”, în care „fieca­re se simte fără încetare asediat de frica de a coborî şi de mania de a se ridica; şi aceasta pentru că banul, care a devenit semnul distinctiv de cate­gorisire a fiecăruia, a cucerit o extraor­dinară mobilitate trecând neîn­cetat dintr-o mână într-alta, transformând condiţia individului, înşelând şi dărâmând familii…” Şi Tocqueville acuză frenezia de îmbogăţire cu orice preţ, căutarea doar a bucuriilor materiale, chemând elita conservatore să reacţioneze.

Împotriva „individualismului feroce”

Acelaşi Tocqueville observă şi o altă caracteristică a epocii moderne, care este conformismul. El constată cum încet, încet, în această epocă, cetăţenii devin tot mai egali şi mai asemănători şi fiecare doreşte să fie aşa cum sunt toţi ceilalţi, constată „gigantica presiune a spiritului tuturor asupra inteligenţei fiecăruia”, felul în care încrederea în opinia publică devine o altă specie de religie, în care profetul e majoritatea. Apare astfel pericolul unui nou despotism, cu atât mai periculos cu cât nu controlează nu numai autonomia acţiunilor exterioare, dar anihilează autonomia spiritului şi loveşte în creativitatea inteligenţei.

Răsturnarea elitelor de către mase

Conformismul îşi găseşte o manifestare deplină în aşa-numita cultură de masă, o cultură săracă în idei originale şi bogată în schimb în idei generale, acceptate fără discuţie, pe baza unei aşa-zise eficacităţi sociale. Oamenii au multă curiozitate, dar puţin timp liber, sunt agitaţi şi activi, dar au puţin timp pentru a gândi. Ideile generale îi scutesc de studiul cazurilor particulare. Vor succes, dar fără mare efort. Egali în drepturi, în educaţie, în avere, de o egală condiţie, oamenii au inevitabil aceleaşi nevoi, obiceiuri şi gusturi similare. Din această cauză sub liberalism şi democraţie marile revoluţii intelectuale şi spirituale nu mai au loc. Peste tot şi peste toate se întinde un fel de materialism care neagă orice transcendenţă. Oamenii se izolează de ei înşişi şi unii de alţii şi fiecare nu mai este îndemnat să se ocupe decât de el însuşi, de propriul statut social. Faptul duce inevitabil la un dezinteres crescând pentru trebu­rile publice, pentru cauzele comune (în afară de situaţia în care ele sunt purtătoare de posibilităţi de îmbo­gă­ţire). Posturile de guvernare rămân în aceste condiţii la dispoziţia tuturor ambiţioşilor, care găsesc deschis drumul puterii.
Într-o societate de acest tip elitele devin mortificate. Centralismul birocra­tico-administrativ anulează responsa­bilita­tea elementelor singulare, distru­ge sau diminuează formaţiile interme­diare şi organismele autonome din sfera politico-statală, deci ceea ce poa­te susţine societatea civilă. După Ortega y Gasset, un alt mare gânditor al conservatorismului modern, elitele au guvernat societăţile până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fiecare din aceste elite elabora un program, şi masele erau chemate să aleagă, să se recunoască în acel program şi în acea elită. La un moment dat s-a întâmplat ceva catastrofic. Masele au răsturnat elitele şi li s-au substituit. Evident Ortega nu condamnă bunăstarea adusă de societatea industrială. Dar problema reală era dominaţia exercitată de „omul masă”, înfrân­ge­rea aristocraţiei intelectuale, cu rezultate dezastruoase. „Masa dă la o parte tot ceea ce este diferit, singular, individual, calificat, selecţionat. Cine nu este ca toata lumea, cine nu gân­deşte ca toata lumea, acela riscă să fie eliminat”. Analiza lui Gasset nu este reacţionară, este conservatoare. Ea plea­că de la adevăruri cunoscute. Pentru că, într-adevăr, trăim, în ultimul veac, într-o lume în care masificarea e tot mai extinsă, stimulată mult de mass-media, care are azi o putere enormă, în care cultura de masă face legea, impune modelele sale, produce modele culturale destinate să dureze un sezon. Or, adevărata cultură este aceea a elitelor.
Din toate aceste motive intră în acţiu­ne sau trebuie să intre conser­va­torismul de tip nou. Instrumentele folo­site: libertatea presei, asociaţiile autonome în toate domeniile. Scopul: crearea unui spirit conservator din partea celor mai buni, un spirit împo­triva tuturor rapidelor inovaţii şi impro­vizaţii în câmpul intelectual şi social, împotriva schimbărilor pentru schim­bare. Individul nu poate ieşi de sub ten­dinţele distructive ale societăţii democratice de masă decât lărgind sectorul societăţii civile, decât propu­nâ­ndu-şi ca obiectiv conservarea unor determinate valori care să salveze integritatea intelectuală şi morală a fiecăruia. Cu alte cuvinte, salvgardarea individului de tirania majorităţii, autono­mia societăţii civile de opre­santul aparat birocratic generat de societatea democratică de masă.
Mai poate avea acest conser­va­torism valenţe politice, sau rămâne doar în sfera morală? Credem că rămâ­ne doar în sfera morală, potenţând însă curente la modă în politică.

Conservatorismul român – parte a conservatorismului european

Conservatorismul român se asea­mănă cu conservatorismul european în genere. Dar, spre deosebire de libe­ralism, el se revendică şi dintr-o reali­tate românească proprie, din tradiţii proprii. Fie şi parţial, el moşteneşte ideologic pătura conducătoare a Princi­patelor Române. Legătura cu epoca modernă dintre români şi vecinii lor de la nord şi vest nu are semnificaţii deosebite. Atunci când românii intră în modernitate şi caută contactul strâns cu civilizaţia Occidentului, îl stabilesc direct cu englezii, francezii, germanii, austriecii, fără intermediari. Singura apropiere care s-ar putea face ar fi cu clasa conducătoare din Rusia, care, mai bogată şi apropiată mai dinainte de Occident, a influenţat şi clasa conducătoare română mai cu seama în timpul deselor ocupaţii ruseşti ale Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (ofiţerii armatelor ruseşti erau exclusiv aristocraţi). O materiali­zare a acestei influenţe ar fi Regula­men­tele Organice. Şi în România conser­vatorismul îmbracă cele două aspecte pe care le îmbracă şi în Occident. Şi aici el se manifestă ca o reacţie nu la revoluţia franceză ca atare (boierii români au privit cu simpatie revoluţia franceză, gândindu-se că Franţa revoluţionară va ajuta ţările române să scape de fanarioţi), ci ca o reacţie la spiritul revoluţionar în impulsionarea unor transformări socia­le prea repezi. Nu se prelua decât o parte din mesajul revoluţionar, cel extern, ignorând aspectul său social, de egalitate socială. Nu puţin a contribuit la aceasta modul în care s-a făcut modernitatea în spaţiul româ­nesc,cu un proces de reforme care şi el s-a acomodat cu împre­jurările internaţionale. Când acestea au fost favorabile, procesul reformelor a fost mai alert. Dar el s-a încetinit când condiţiile externe i s-au împotrivit. Procesul revoluţionar-reformist a avut un caracter naţional predominant. Uni­rea şi independenţa au fost imperative care au trecut înaintea libertăţilor din interior. Unele se legau de altele, desigur, dar cele din urmă nu s-au pus până nu se împlineau cele dintâi (vezi, de pildă, dezbaterile din adunările ad-hoc). Şi atunci când a venit timpul să se aducă în prim-plan problemele din interior, „fierbinţeala” procesului re­volu­ţionar se domolise. Şi răspunsurile şi soluţiile n-au mai fost radicale, ci potolite. Revoluţiile nu au fost nicio­dată duse până la capăt în spaţiul nostru de istorie.
La consideraţiile de mai sus se pot adăuga altele care ţin de psihicul naţional şi specificitatea etnică româ­nească. Chestiune foarte interesanta şi la care, în epoca modernă şi contem­porană, au încercat răspunsuri (mai importanţi): D. Drăghicescu în „Din psihologia poporului român”, Mihai Ra­lea în „Fenomenul românesc”,G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, C. Ciopraga în „Personalitatea literaturii române”,Edgar Papu în „Tipul creativ românesc în contextul universal”, în „Aesthesis carpato-dunărean”, anto­lo­gie realizata de Florin Mihăilescu, Bucureşti, 1981 sau Florin Mihăilescu „Psihicul naţional şi specificul româ­nesc în Aesthesis…”, (mai nou, vezi volumele „Dreptul la memorie”, vol. I-IV, Bucureşti, 1993-1994).
Românii asimilează cu mare uşu­rinţă formele noi fără a renunţa însă la respectarea unui anume orga­nicism al vieţii specific firii lor. De aceea asimilarea rămâne adesea incompletă, iar specificitatea nu ajunge să se definească suficient ideologic.
Orientarea doctrinară conser­vatoa­re încearcă să răspundă asupra chipului în care s-a dezvoltat civilizaţia româ­nă în secolul al XIX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea. Care erau căile de dezvoltare ale acesteia, mijloa­cele sale, care era sau trebuia să fie sistemul ei? Şi cu răspunsul la întrebările de mai sus intrăm în teoria formelor fără fond, principala creaţie a conservatorismului, considerată de unii cercetători „un mod specific românesc” de a răspunde „provocării istoriei”, „o formă mentis româ­neas­că”, una din „marile idei teoretice ale Europei”. Dincolo de adjective, trebuie observat că, indiferent de domeniul în care s-a manifestat, această teorie, prin introducerea spiritului critic, a dat modernizării României conştiinţa de sine.