Anul 2005 este cu siguranţă pentru Uniunea Europeană unul istoric deoarece stă sub semnul Tratatului Constituţional. Acest act va fi până în 2006 subiectul voturilor parlamentare în unele state membre şi, mult mai important, subiect de referendum în altele. Şi, dacă este adevărat că Europa a început să fie construită de sus în jos, dinspre elite spre cetăţeni, este la fel de adevărat că în prezent rolul popoarelor europene a crescut întâi prin Parlamentul European, iar consacrarea puterii populare se poate face chiar acum, o dată cu votarea Constituţiei. În lunile viitoare va deveni clar dacă acest document, atât de important şi de necesar pentru viitorul Uniunii, va avea o şansă sau riscă să fie încă o experienţă ratată.
Această Constituţie Europeană nu va înlocui constituţiile naţionale, ci Tratatele comunitare de la Tratatul de la Paris până la cel de la Nisa, simplificând şi unificând dreptul comunitar primar. Scopul ei este şi unul de substanţă, lărgind dimensiunea politică a UE şi adăugându-i componenta de securitate, îi va conferi şi personalitate juridică, deci o voce unitară pe plan internaţional, de asemenea are prevederi care întăresc drepturile şi rolul cetăţenilor europeni şi, nu în ultimul rând, prin reforma sistemului de vot şi a instituţiilor o pregăteşte să funcţioneze în viitor. Principala consecinţă ar fi lărgirea dimensiunii politice a Uniunii şi “ungerea” mecanismului decizional aşa încât să funcţioneze cu 25 de membri. S-a afirmat că aceste transformări ar face din Uniunea Europeană un adevărat superstat. Dar pentru ca acestea să devină realitate toate cele 25 de ţări membre trebuie săvoteze pozitiv.
Starea de spirit
În ceea ce priveşte atitudinile cetăţenilor europeni, cuvântul de ordine este diversitatea, pornind de la indiferenţă la nehotărâre şi de la entuziasm la scepticism. Aceste atitudini vor face cu adevărat jocurile şi dau deja emoţii politicienilor din cele 10 state care au optat pentru votul popular. Referendumurile au mai creat probleme şi în trecut, când irlandezii şi danezii au spus “Nu” unor tratate-cheie – în 2001 Irlanda a votat negativ la primul scrutin organizat asupra tratatului de la Nisa -, dar la reluarea scrutinului au spus “Da”.
Referendumurile au început optimist în februarie 2005 când Spania a aprobat Constituţia Europeană cu o majoritate de 77% de voturi, ceea ce nu a fost o surpriză pentru nimeni. Spaniolii se numără printre euro-entuziaşti, pentru ei UE a constituit încă de la început soluţia, nu problema. Dacă Portugalia se arată mai mult indiferentă decât ostilă, iar Luxemburgul şi Irlanda îşi păstrează atitudinea pozitivă, nu la fel se poate spune despre scepticele de serviciu ale Europei comunitare, Marea Britanie, Olanda şi Danemarca, dar surpriza reală o oferă Franţa şi două nou-venite: Cehia şi Polonia.
În Olanda, unde se organizează pentru prima dată referendum, se fac simţite nemulţumirea caracteristică contributorilor importanţi la bugetul comunitar şi problema imigranţilor turci asociată cu posibilitatea aderării Turciei, dar politicienii susţin puternic documentul. Marea Britanie era cea mai previzibilă pentru a primi negativ Constituţia, aceasta şi datorită unei prese tradiţional negative în ceea ce priveşte Bruxellesul. Pentru a contracara temerile britanicilor cu privire la ştirbirea suveranităţii în plan extern, guvernul laburist, dar şi partidul liberal susţin proiectul european, în timp ce conservatorii fac campanie împotriva lui. Polonia a intrat în grupul scepticilor estici, alături de Cehia, curentul de opinie fiind susţinut de opoziţia de dreapta şi de puternica Biserică Catolică, dar acest scepticism poate să se mai îndulcească până la votul din toamnă şi datorită lobby-ului guvernamental şi subvenţiilor agricole al căror efect benefic fermierii polonezi îl simt deja. Franţa este deja cel mai discutat caz de “pierdere a entuziasmului pentru Europa” cu atât mai mult cu cât a participat activ la conceperea proiectului constituţional, Valéry Giscard d’Estaing fiind chiar preşedintele Convenţiei pentru Viitorul Europei. Mai mult, aceasta creează nelinişte în celelalte ţări de teama efectului de domino pe care-l poate avea un referendum ratat.
Majoritatea statelor în care votul popular va decide soarta Tratatului Constituţional au în comun numărul mare de cetăţeni nehotărâţi. Şi, dacă se aşteaptă ca Marea Britanie să fie cel mai greu de adus pe orbita susţinătorilor, pentru celelalte state soarta votului pare se atârne de capacitatea politicienilor de convingere, iar sondajele indică şanse reale să fie rezultate pozitive, dar cu un scor strâns.
În cele 15 state care au optat pentru votul parlamentar situaţia pare mai simplă. Cinci dintre ele deja au ratificat Constituţia, Italia chiar cu o majoritate zdrobitoare, Grecia şi trei state nou-venite – Lituania, Letonia şi Ungaria. Germania se detaşează de data asta de curentul francez abordând o opinie favorabilă ca şi Belgia, Austria şi celelalte state care au aderat în 2004. Dar nici ratificarea exclusiv prin parlamentele naţionale nu garantează o votare fără emoţii, din moment ce în Suedia şi Estonia se manifestă un curent ostil.
Se poate desprinde în linii mari modelul clasic în care nordul Europei, care duce greul fiscal şi economic şi care este înclinat mai mult spre scepticism, şi al sudului, care a beneficiat din plin de binefacerile europene şi-şi arată acum recunoştinţa faţă de Europa comunitară. Dar şi în noile state membre din Est, ca şi în cele două insule Malta şi Cipru, susţinerea faţă de Constituţia europeană este un curent predominant în rândul maselor, al presei şi al politicienilor.
Problema franceză
Franţa este, aşa cum am mai spus, surpriza negativă, capricioasă şi nemulţumită de evoluţia propriei creaţii.
Euroscepticii de extremă dreapta – Frontul Popular – acuză că ar fi un act insuficient de democratic, o ameninţare la adresa suveranităţii Franţei, în timp ce susţinătorii stângii şi organizaţiile comerciale cred că aceasta consacră modelul economic neo-liberal anglo-saxon, ameninţând modelul social al economiei europene. Afirmaţiile acestora l-au făcut pe fostul preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, să afirme ironic că cei care se alarmează de accentul pus pe concurenţă în Constituţie, unde cuvântul apare de 27 de ori, au uitat să numere şi cele 89 de menţionări ale termenului “social”.
Mulţi socialişti văd în acest referendum şi o ocazie de a-l pedepsi pe preşedintele Chirac pentru probleme interne cum ar fi şomajul sau ritmul slab al creşterii economice. Dar campania pentru Constituţie pare să fi unificat dreapta (J. Chirac, J. Delors) şi stânga (L. Jospin, D. Strauss-Kahn) din moment ce importante figuri politice din ambele tabere militează în procesul de susţinere, alături de majoritatea ziarelor importante ca “Le Figaro”, “Le Monde” sau “Libération” şi a organizaţiilor societăţii civile. Cel mai energic susţinător este chiar preşedintele Jacques Chirac care a apărut în faţa televiziunilor şi a tinut în multe alte ocazii discursuri în care încerca să risipească dezinformarea şi temerile francezilor.
Un “Nu” ar însemna că Franţa neagă Europa pe care a lansat-o în 1951 şi ar putea să se plaseze pentru prima dată, după al doilea război mondial, alături de Marea Britanie şi opusă Germaniei, care cel mai probabil va ratifica Tratatul Constituţional. Desigur alăturarea statelor nu se pune în termenii din prima jumătate a secolului XX, dar ca opţiune politică Franţa va trece, prin votul popular, alături de tabăra neo-liberalismului de care îi este frică, iar geopolitic această reorientare ar putea duce la situaţii inedite în condiţiile în care Germania s-ar putea reapropia de noile state membre din est care până ieri erau sub influenţa sa.
Cu toate speculaţiile care se pot face pe această temă, ultimele sondaje de la începutul lunii mai 2005 au arătat pentru prima dată o detaşare cu 4 procente a taberei susţinătoare, dar indecişii rămân încă la 27%, iar votul va putea fi câştigat numai prin convingerea acestora. Este cel mai previzibil că în ambele cazuri, în care documentul ar fi votat sau respins, aceasta să se facă printr-un scor strâns, cum a fost şi cazul Tratatului de la Maastricht.
În cazul în care Constituţia ar fi respinsă într-un stat, drumul înainte este neclar de urmat, probabil se vor căuta soluţii conjuncturale, dar deficitul de imagine al Uniunii Europene ar fi evident, iar, în cazul în care acest stat s-ar numi Franţa, deficitul ar fi enorm. După negocieri între statele membre, s-ar putea reorganiza un nou scrutin sau statele pot opta să aplice separat şi treptat prevederile Constituţiei după modelul “Europei cu mai multe viteze”, iar instituţional Tratatul de la Nisa poate rezolva temporar problema, deşi în condiţiile a 25 de state riscurile blocajelor la vot sunt mult mai mari. Sau pur şi simplu proiectul lui Giscard d’Estaing va fi abandonat în forma actuală. Toate acestea sunt soluţii temporare deoarece Tratatul Constituţional este o necesitate vitală dacă Uniunea Europeană doreşte să aibă un viitor, şi nu unul oarecare.
Aşa cum afirma raportorul pentru România, socialistul Pierre Moscovici, eşecul Constituţiei înseamnă eşecul integrării politice şi fără acest act UE nu va putea să facă faţă provocărilor viitorului şi să-şi urmărească obiectivele geostrategice, în interior va exista în permanenţă riscul blocajelor instituţionale, iar în ceea ce priveşte creşterea economică susţinută şi îndeplinirea strategiei de la Lisabona, acestea vor fi imposibil de atins.
Publicat în : Politica externa de la numărul 26
