În contextul actualelor transformări de pe scena politică românească, în analiza de mai jos voi încerca să văd în ce măsură nivelul de cultură al unei naţiuni influenţează modalităţile de formulare şi implementare a deciziilor politice. Legat de acest aspect, Robert Dahl se întreba în ce măsură cetăţenii sunt competenţi şi instruiţi politic astfel încât să aibă pretenţia şi/sau capabilităţile necesare (informaţii, interes, abilităţi participative) de a influenţa adoptarea şi luarea deciziilor.
În lucrarea lor “Cultura civică”, Gabriel Allmond şi Sydney Verba defineau cultura politică a unei naţiuni ca un set de valori, emoţii, impresii, atitudini, informaţii relevante şi competenţe politice. În opinia autorilor, la nivelul sistemului politic (“polity”), contează părerea cetăţenilor despre organizaţiile şi instituţiile politice, valorile şi atitudinile lor. La nivelul procesului politic (“politics”), este important să vedem în ce măsură cetăţenii se percep integraţi în sistem, raporturile lor din interiorul sistemului etc. La nivelul deciziilor politice (“policy”), indicatorul relevant este modul în care cetăţenii încearcă să conteste deciziile politice şi să influenţeze modalităţile lor de implementare.
Studiu de caz: vrem în Uniunea Europeană, dar cât de informaţi suntem?
În ciuda abundenţei discursive a temei legate de integrarea României în UE, transmiterea şi asimilarea de către opinia publică a informaţiilor şi a valorilor europene rămân precare şi lipsite de relevanţă.
Cercetarea sociologică “Valori româneşti, valori europene”, realizată la solicitarea Delegaţiei Comisiei Europene (în septembrie 2005), ultimul sondaj INSOMAR (din octombrie 2005) şi ultimul sondaj Gallup (în octombrie) ne oferă date cantitative despre informaţiile şi atitudinile românilor referitoare la problematica integrării europene. Comparativ cu anii trecuţi în care românii susţineau integrarea europeană într-un procent zdrobitor, adică de peste 80%, sondajul INSOMAR arată că susţinerea publică a scăzut dramatic:63,1% cred că “Da”, vom intra în UE în 2007, pe când 36,9% cred că “Nu”. Aceasta nu înseamnă însă că nivelul de informare al românilor despre Uniunea Europeană ar fi crescut. Ultimul sondaj Gallup arată că peste 80% din cei intervievaţi consideră că România este deja membră al Uniunii Europene. În sondajul INSOMAR, dintre cei care au răspuns “Nu”, 16% cred că vom intra în 2008, 15,9% în 2010, 9,7 în 2014 sau mai târziu, 41,2% “Nu ştiu”, iar 40,8% “Nu răspund”. După cum arată datele, românii nu sunt mai bine informaţi, dar sunt mai puţin optimişti în ceea ce priveşte anul de intrare a României în UE.
O posibilă corelaţie dintre scăderea nivelului de optimism legat de integrarea României poate fi găsită în nivelul percepţiei socio-economice. În acest caz, putem face o distincţie între percepţia egocentrică a subiecţilor şi percepţia sociotropică. În ultimul sondaj Gallup (aplicat doar pe electoratul urban), la întrebarea deschisă “Care este cea mai importantă problemă a României?”, românii pun înaintea “integrării europene” “sărăcia (lipsa banilor)” şi “lipsa locurilor de muncă” (al doilea răspuns îl putem considera ca fiind principala cauză de provocare a sărăciei).
Dacă urmărim pe eşantionul detaliat în funcţie de mărimea oraşului şi în municipiul Bucureşti, observăm că, deşi “lipsa locurilor de muncă” nu mai este văzută că principală cauză, “sărăcia” (“lipsa banilor”) rămâne prima problemă a locuitorilor din oraşele mari (22%) şi din municipiul Bucureşti (20%). În schimb, în ceea ce priveşte posibila/ecauză/e (poate fi doar una dintre ele sau ambele) a(le) “lipsei banilor”, respondenţii din oraşele mari şi cei din Bucureşti au puncte de vedere oarecum diferite. Respondenţii din orasele mici şi mijlocii atribuie în majoritate “lipsa banilor” “lipsei locurilor de muncă”. Spre deosebire de aceştia, locuitorii din oraşele mari atribuie o problemă ce ţine de venitul personal (egocentrică) unor cauze sociotropice, şi anume “integrarea în UE” (12%) şi “corupţia” (10%). Respondenţii din Bucureşti consideră, după “lipsa banilor” (o problemă egocentrică), alte două probleme ca fiind prioritare, şi anume “inundaţiile” (11%) şi “corupţia” (10%).
Datele din sondajul Gallup sunt confirmate şi la nivelul celui realizat de către Delegaţia Comisiei Europene, aplicat pe un eşantion reprezentativ la nivelul întregii populaţii. Astfel, lipsa de informaţii concrete în ceea ce priveşte integrarea europeanăconcomitent cu majorarea taxelor (puse pe seama cererilor UE) îi determină pe români să vadă în aderarea la UE, pe termen scurt, mai multe dezavantaje decât avantaje. Astfel, conform sondajului comandat de către Delegaţia Comisiei Europene, trei din patru români îngrijoraţi se aşteaptă la dezavantaje. În schimb, şapte români din zece consideră că pe termen lung vor exista mai multe avantaje decât dezavantaje.
Discursul politic şi/sau politicianist despre integrarea europeană
Discursul politic al partidelor este sec şi vag. Nimic în afară de pretextul deja celebru de obositor al integrării nu pare să îmbogăţească discursul liderilor. Câte o vizită la Bruxelles, câte un mesaj de susţinere sau de euroscepticism al vreunui oficial. Cu toate acestea, nimic, absolut nimic, nu pare să contribuie la o mai bună informare a populaţiei despre ceea ce este şi ceea ce implică integrarea europeană: discursurile majorităţii politicienilor români sunt fie prea generale, fie prea tehnice.
Spre deosebire de acestea, ultimul discurs al lui Băsescu, deşi nu conţine prea multe informaţii relevante sau consistente despre integrarea europeană, este foarte emoţional şi face apel la “mândria naţională” şi “patriotism”. În opinia preşedintelui, românii trebuie să-şi redobândească mândria naţională şi să intre în UE cu o oarecare aroganţă: “Nu putem intra în UE cu capul plecat. Este dreptul nostru să fim acolo. Noi nu cerşim, noi cerem. Nu suntem luaţi, ci ne ducem în UE. Suntem o naţiune puternică, chiar dacă avem erori în istorie… Sentimentul mândriei naţionale este unul din motoarele mentalităţii colective… Nu văd nici un motiv ca noi, aici, acasă, să nu fim mândri şi să nu intrăm cu o oarecare aroganţă în UE. O aroganţă a poporului român în raport cu cei care n-au nimic în plus faţă de noi… Schimbarea de mentalitate şi redobândirea mândriei de a fi român sunt două elemente importante, care pot crea României şansa de a intra frumos în UE. Nu aş vrea ca ţări din UE să ne trateze cu mai mult respect decât ne tratăm noi înşine.” Pentru prima dată de la mesajele din campania electorală, preşedintele României face apel la sentimente de identitate naţională, chiar dacă, aşa cum arată studiul Delegaţiei Comisiei Europene, românii au mai puţină încredere în ei înşişi şi sunt mai puţin mândri de ţara lor decât cetăţenii europeni.
În ceea ce priveşte profilul românului mediu faţă de cel al europeanului mediu, conform sondajului efectuat de Delegaţia Comisiei Europene, românii se consideră mai puţin organizaţi şi eficienţi, dar şi mai puţin morali decât europenii. Se văd la fel de inteligenţi, dar mai puţin competenţi şi au un nivel al încrederii în sine mai scăzut. Însă românii spun că, în cazul anumitor trăsături, ei se plasează mai bine decât europenii, fiind mai afectuoşi şi mai prietenoşi. În plus, sunt mult mai vorbăreţi.
Preşedintele îşi continuă discursul amintind şi de costurile integrării: “Nici un guvern nu plăteşte el integrarea, costurile integrării apasă pe umerii a 22 de milioane de români… Nu este de conceput o Românie care intră masiv cu preţuri subvenţionate în competiţia de după integrare. Sunt costuri de care politicienii nu au vorbit, dar populaţia trebuie să ştie că le plăteşte pentru integrare.” Preşedintele vorbeşte lapidar despre preţuri (subiectul său preferat sunt costurile la carburanţi), ceea ce dovedeşte că există câteva intenţii de informare a populaţiei despre subiectul integrării europene. Dar el nu poate fi singurul actor “semnalizator” şi nici nu poate înlocui o campanie de informare despre integrarea europeană. În acest context discursiv, exacerbarea unor sentimente româneşti la nivel european, hai să zicem europenizarea lor, venite însă pe fondul unei lipse totale de informaţii, nu pot rămâne decât la nivelul unui discurs manipulator şi populist.
Cât de important este capitalul social?
Capitalul social al unei naţiuni este vital chiar şi pentru bunul mers al politicii. Cercetările concentrate pe modalităţile de definire, creştere şi/sau menţinere a capitalului social al unei ţări (R. Putnam, 1993, Eric M. Uslaner, 2003) – componentă a culturii politice a unei naţiuni – arătau că manifestările şi dezvoltarea “capitalului social” al unei naţiuni sunt direct dependente de componente socio-culturale foarte importante, cum ar fi “social trust” (încrederea socială) şi comportamente participative (participarea politică). Încrederea socială se regăseşte în încrederea cetăţenilor pentru instituţii, încrederea în ceilalţi şi încrederea în ei înşişi. Cele trei componente ale încrederii sunt interdependente şi, în cele mai multe cazuri, nivelul de încredere în instituţii este determinat de încrederea în ceilalţi şi încrederea în ei înşişi. În ceea ce priveşte al doilea element definitoriu în existenţa şi manifestarea capitalului social, şi anume participarea politică, R. Putnam (2000) vorbea despre existenţa unor comportamente sociale, nu neapărat politice, ale cetăţenilor unei naţiuni, materializate prin aderenţa pentru asocierea la diverse grupuri, organizaţii, frecvenţa mersului la biserică, dar şi manifestarea interesului pentru politic, prin organizarea unor acţiuni de lobby, marşuri etc., precum şi participarea la vot. Cu cât cetăţenii devin mai interesaţi şi, prin urmare, mai informaţi în ceea ce priveşte fenomenul politic, în cazul de faţă integrarea europeană, cu atât devin mai participativi vizavi de acel subiect. Participarea politică, în forma cea mai “manifestă” a culturii politice, conţine elemente de influenţare şi/sau contestare a deciziilor politice ale liderilor.
Ultimul sondaj Gallup arată că, în proporţie de peste 90%, respondenţii din mediul urban nu au participat la o întâlnire politică, nu au fost contactaţi de vreun politician, nu au luat parte la vreo manifestaţie, marş politic, nu au participat la semnarea unei petiţii. Mai mult, în proporţie de peste 60%, respondenţii consideră că nu pot influenţa deciziile politice de la nivelul localităţii lor şi în proporţie de peste 70% nu pot influenţa deciziile politice luate la nivelul ţării.
Datele aceluiaşi sondaj ne aduc o informaţie interesantă: nivelul de încredere în instituţii nu este direct proporţional cu opţiunea de vot. Chiar dacă Biserica şi Armata rămân primele două instituţii în care românii au încredere peste 80%, ei nu doresc ca acestea să fie şi conducătorii ţării. Faptul că dintre cei intervievaţi aproape 80% doresc să fie conduşi de către cei pe care îi aleg în mod direct arată dorinţa cetăţenilor de a-şi delega dorinţele şi de a găsi o reflectare fidelă a intereselor în cadrul deciziilor politice. Este cunoscută deja slăbirea excesivă a bazei de susţinere publică a partidelor politice, ale căror “goluri” au fost umplute printr-o excesivă personalizare a vieţii politice. În ciuda faptului că românii doresc să fie conduşi în proporţie de 47%de un lider autoritar, 67% preferă să fie conduşi de către experţi care să nu fie neapărat membri ai unui partid politic, ceea ce înseamnă că personalizarea puterii politice se distribuie în funcţie de percepţia competenţei liderilor şi nu depinde de apartenenţa acestora la un partid politic.
Concluzii
Nu pot să mă pronunţ dacă în lipsa de “administrare” a informaţiilor politice (în studiul meu, despre integrarea europeană) este vorba despre ignoranţă sau rea-voinţă a liderilor politici români. Nu este însă nici un secret că lipsa informaţiilor politice face publicul să fie mai uşor manipulabil în faţa discursurilor, care au ca puncte de plecare propriile lor angoase, preferinţe şi/sau frustrări. De asemenea, nu este nici un secret că, de cele mai multe ori, informarea este construită (atunci când există) printr-o selecţie filtrată a acelor informaţii politice (prezentate ca fiind de interes public) care se doresc să ajungă la cetăţean. În acest caz, chiar şi formele de participare politică pot fi manipulate (în cazul campaniilor electorale şi a organizării referendumului).
Desigur, nu trebuie aruncată vina exclusiv asupra autorităţilor care nu au nici un interes să asigure cetăţenilor o informare corectă şi intensă despre ceea ce înseamnă politicul (în cazul meu, integrarea europeană). Lupta pentru putere este machiavellică şi am fi naivi să acuzăm politicienii că vor să câştige o campanie electorală prin prezentarea doar a acelor puncte de vedere care îi avantajează şi îi ajută să capteze cât mai mult electorat. Niciodată nu vom întâlni politicieni care să aibă în centrul preocupării lor să-i informeze pe cei care votează, prezentându-le şi punctele de vedere adverse şi/sau care nu le aduc capital politic. Niciodată nu vom întâlni un guvern care să-şi bazeze legitimitatea pe susţinerea publică (exclusivă) a intereselor celor care i-au ales. Filtrarea informaţiilor este vitală, pentru că nici un guvern nu va avea vreodată un minim interes să furnizeze electoratului său resurse de contestare şi/sau de influenţare a deciziilor sale. Dar electoratul nu va trebui să se lase atras în capcana, uneori comodă, a practicării “moderne” adezinteresului general pentru orice subiect politic.
Primul pas spre calea unui consens între agenda cetăţeanului şi cea a elitelor este stimularea interesului pentru informare publică. Prezentarea şi furnizarea informaţiilor de natură politică vor trebui scoase din contextul lor politicianist şi integrate în sfera interesului public. În medierea acestui proces, un rol important ar trebui să revină presei.
