Recent, a apărut în discuţie posibilitatea reducerii cu 3-5 procente a CAS-ului, o măsură salutară numai că, în locul unor discuţii despre ce, cum şi cât se reduce, ar trebui să se discute mult mai serios despre identificarea unor modalităţi de gestionare eficientă. Pentru companii, reducerea cu 80% a birocraţiei aferente muncii ar fi echivalentă cu o reducere de câteva procente a CAS-ului.
Pe de altă parte, scăderea veniturilor bugetare ar fi semnificativă, cu atât mai mult cu cât în anul 2004 încasările din CAS au reprezentat 9,6% din PIB, mai mari decât cele provenind din TVA (7,1% din PIB), din impozitul pe venit (3% din PIB) sau din impozitul pe profit (2,8% din PIB). Există însă cel puţin o zonă unde aceste contribuţii pot fi reduse fără probleme. Este vorba de contribuţiile pentru asigurările de şomaj în valoare de 4% (1% angajatul, 3% compania), fond care alimentează un buget excedentar de multă vreme. O reducere de 2% din contribuţia angajatorului ar ajuta foarte mult companiile şi nu s-ar simţi.
Cred însă că problema contribuţiilor la asigurările sociale este abordată eronat. Din punct de vedere al fiscalităţii, în această zonă România se înscrie în media regiunii – deşi, cu 52,25%, este pe primul loc -, singura ţară mai liberală în acest sens fiind Slovenia cu 38,4%.
Pe de-o parte, în România salariile s-au negociat întotdeauna în sume nete. Pe angajat nu l-a interesat ce plăteşte compania pentru salariul lui şi el nu avea nici un stimulent pentru a presa compania să-i treacă întregul salariu pe cartea de muncă. Asta până la apariţia sistemelor de plată în rate care au avut o contribuţie însemnată la “albirea” veniturilor. Numai că asta nu a ridicat “awarness-ul” în ceea ce priveşte fiscalitatea asupra muncii, aceasta fiind în continuare văzută ca apăsând asupra companiei, nu asupra individului.
Realitatea însă este că 17% din cota de asigurări sociale plătită de firmă este a angajatului. În Slovacia, presiunea CAS asupra angajatorilor (40,35%) este mai mare decât în România, dar contribuţiile angajaţilor sunt mult mai mici (13,5%). Niveluri similare cu ale României ale presiunilor sociale asupra angajatorilor se întâlnesc în Ungaria, uşor mai ridicate în Cehia, dar mai mici în Polonia. Slovenia reprezintă un adevărat paradis în regiune din acest punct de vedere (16,2%), dar cu o presiune mai mare asupra angajaţilor (22,2%).
Vestea bună a şi venit: încasările în primele trei luni de la introducerea noului sistem de impozitare au fost cu aproape 2% mai mari decât în perioada similară a anului precedent. Per total, fondurile sociale aprobate pentru a fi cheltuite în anul curent sunt cu 4% mai mari decât în anul trecut, adică aproape 258.000 miliarde lei în 2005.
Este de văzut în ce măsură reducerile la CAS vor provoca dezechilibre bugetare, deoarece este ştiut că orice reducere de impozit este urmată de o creştere a încasărilor ca urmare a creşterii gradului de conformare voluntară. Însă gestionarea mai eficientă şi reglarea întregului mecanism al sistemului de asigurări sociale constituie sursa mai multor soluţii pentru compensarea acestor deficite.
În fond, o pondere de circa 30% din activitatea economică nu este supusă impozitării. Nu în ultimul rând, apelăm la perpetua soluţie care vizează îmbunătăţirea disciplinei financiare, prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu alte cuvinte fiscalizarea economiei ascunse, estimată la circa 17% din PIB.
Problema pentru statul român este că, de fapt, rentabilitatea celor 52,25% este mai mică decât cele 46% din Ungaria. Asta înseamnă că după ce încasează echivalentul a 52,25 % din fondul de salarii de la firme şi plăteşte la rândul lui cheltuielile cu gestionarea acestor fonduri, cu strângerea acestora, statului român îi rămân mai puţin decât în ţările vecine, care au un management mai bun al acestor fonduri.
Un exemplu de gestiune ineficientă: urmărirea contribuţiilor se face prin intermediul a cinci instituţii: ANAF, Direcţia de Muncă, Casa de Asigurări de Sănătate, Casa de Asigurări Sociale şi Agenţia de Şomaj. Toate primesc input-uri foarte asemănătoare sau chiar identice şi profund inutile, deoarece nu se verifică şi practic dacă aceşti bani au fost plătiţi. Asta înseamnă că, în loc să fie un singur set de funcţionari publici care să proceseze un set de documente şi să gestioneze un singur set de informaţii, pe care să le distribuie potrivit necesităţilor celorlalte instituţii din administraţia publică, sunt cinci. Aceste cinci instituţii paralele costă mai mult decât 5 % din contravaloarea contribuţiilor încasate.
Aşa că, în locul unor discuţii sterile despre ce, cum şi cât se reduce, ar trebui să se discute mult mai serios despre identificarea unor modalităţi de gestionare eficientă. Pentru companii, reducerea cu 80% a birocraţiei aferente muncii ar fi echivalentă cu o reducere de câteva procente a CAS-ului.(C. B.)
Publicat în : Economie de la numărul 27