În ’68 a izbucnit un protest motivat explicit de o doctrină, pestriţă desigur, dar cu un mesaj atotcuprinzător de revoltă împotrivainstituţiilor şi a regimului, de câştigare a tuturor libertăţilor, inclusiv cea erotică. Acum totul porneşte de la un paragraf de lege.
În Franţa au loc evenimente îngrijorătoare. Protestul în masă al studenţilor pentru un text de lege considerat de ei inacceptabil, grevă generală de solidaritate cu studenţii, ciocniri, arestări, Sorbona asediată, paralizia serviciilor. Este o nouă revoluţie de tip ’68?
Analogia merge până la un punct. În ’68 a izbucnit un protest motivat explicit de o doctrină, pestriţă desigur, dar cu un mesaj atotcuprinzător de revoltă împotrivainstituţiilor şi a regimului, de câştigare a tuturor libertăţilor, inclusiv cea erotică. Acum totul porneşte de la un paragraf de lege. Un fapt aparent mărunt. Evocă mai mult teoria haosului când o perturbaţie minusculă generează efecte uriaşe. E fâlfâitul aripilor unui fluture care, peste ocean, naşte un uragan. Deşi asezonată de mişcări de stradă, deocamdată e o dispută juridică. Guvernul se apără cu argumente. Măsura e găsită constituţională. Vrea să discute, să negocieze, să explice, dar se izbeşte de refuz. Ori retrageţi legea, ori continuăm.
În Franţa, transferul în stradă a unui litigiu pare a fi un obicei împământenit. E un gest special pentru protestul în câmp deschis, cu furie şi zgomot.
Franţa este, într-adevăr, o ţară a frondei, cea de la 1648, care a transformat numele praştiei în răzmeriţă. Şi a revoluţiilor. De Gaulle considera poporul francez “greu guvernabil”. Este şi acesta un factor de luat în seamă. Dar un eveniment este ca o fereastră: dezvăluie tendinţe mai adânci, teme peste care nu treci uşor. În speţă, trebuie să ne mutăm pe tărâmul filozofiei economice şi al marilor procese contemporane.
Nu încheiem în felul acesta un conflict banal, nu-i dăm dimensiuni pe care nu le merită.
Într-adevăr, motivul în joc pare banal. Ce măsură legislativă deschide perspectiva angajării de către firmele particulare a unor tineri, dar adaugă posibilitatea ca aceştia să fie concediaţi în cursul primilor doi ani, dacă nu corespund cerinţelor profesionale? Intenţia e bună, chiar merituoasă. Şomajul este un flagel ce apasă societatea franceză de decenii în şir. Zece la sută este enorm. Între 15 şi 25 de ani este de 24%. În SUA e alarmă dacă se depăşeşte 5%. Se întreprinde un pas mic spre uşurarea situaţiei: un număr de şomeri, mai ales tineri, au şanse sporite de a-şi găsi de lucru.
Se pare că studenţii nu asta reţin. Ei nu văd decât provizoratul din noua lor condiţie. Nu ei asigură de la început acel contract general care le dă stabilitate în muncă. E o discriminare, o ştirbire de drepturi.
Iată cum ajungem la consideraţii mai largi. Vremea statelor occidentale, de bunăstare, de după cel de-al doilea război mondial, a trecut. Ele nu mai au mijloacele de a acoperi uriaşele cheltuieli de asigurare socială, inclusiv cele de şomaj, de sănătate publică, de educaţie, de pensii pentru o populaţie care îmbătrâneşte, pe care Franţa le-a întreprins în mod magistral şi generos. În filozofia politică, statul e cuvântul-cheie pentru francezi şi el trebuie să asigure protecţia cetăţeanului pe toate planurile. Dar capitalismul liberal mută răspunderea pe individ, care trăieşte în condiţiile concurenţiale ale pieţei. În alte ţări s-a ajuns la concluzia că o economie, ca să fie dinamică şi productivă, trebuie să dispună de o forţă de muncă mobilă şi disponibilă, supunându-se regulilor unei pieţe libere. Există protecţionism intern în materie de forţă de muncă. În alte ţări, angajatorul nu se încurcă în texte legale când e vorba să scape de un angajat incapabil sau ineficient. Dar, acolo unde legea îi acordă inamovibilitate, el se lipeşte de slujbă ca ţăranul de glie. Într-o anumită concepţie a drepturilor de bază, ideea poate părea legitimă, dar, pentru economia modernă, ea este un factor paralizant. Dacă nu este flexibilă, devine pierzătoare.
E adevărat că economiştii de peste tot nu înţeleg fronda franceză. O revistă americană scrie că “studenţii protestatari din Franţa cred că, dacă fac marşuri suficient de lungi şi ard destule automobile, îşi fac un viitor bun. N-au ei norocul ăsta”. Dar din magnitudinea protestelor reiese că măsura luată de guvernul francez a atins un nerv sensibil al societăţii franceze. Studenţii refuză să fie o generaţie “Kleenex”, de şerveţele pe care le arunci oricând. Rezerva ei faţă de liberalismul numit de ei ultraliberalism s-a manifestat deschis şi fără echivoc în referendumul privind Constituţia europeană, la care au spus NU. Era, deci, de prevăzut că vor reacţiona acum în acelaşi mod. Ca om politic, dacă ştii ce te aşteaptă, de ce nu faci pregătirile necesare, dezbateri, consfătuiri, adeziunea unor organisme şi altele?
Nu sunt un avocat al poziţiei oficiale. În orice caz, politicienii (ştim din experienţa “Constituţiei europene”) sunt în contratimp cu obiectivul larg împărtăşit în Europa şi vizibil în declaraţiile de la Lisabona (“Vom câştiga cursa competiţiei mondiale!”) care nu poate fi atins cu tradiţii economice rigide. Contrastul Franţei cu Anglia este elocvent. Acolo, un socialist, Tony Blair, a vorbit de “calea a treia”, prin care socialismul renunţă la unele prejudecăţi în materie de economie, considerate utopiste pe alocuri. Uitaţi-vă acum la rezultate. Calea a treia a fost refuzată patetic de stânga franceză. În Anglia şomajul este de 5%, deci oferă mai multe oportunităţi pe plan social. Nu se vorbeşte decât de inovaţie şi toată cercetarea şi învăţământul se aşază pe făgaşul lor. Or, inovaţia presupune libertatea de a inova şi de a întreprinde. Număraţi câte acte şi câte ştampile sunt necesare unui om care deschide o companie în SUA, Anglia, Franţa şi alte ţări europene şi apoi examinaţi numărul de brevete de invenţii înscrise în aceste ţări. Numiţi cum vreţi reducerea rigidităţii şi birocraţiei, dar vedeţi că de ea depinde dinamica unei societăţi. Nu atât chestiune de doctrină, cât de bun-simţ.
Indiferent de ce se dezbate în Franţa, partidele politice sunt implicate. Stânga şi-a jucat cartea, mizând pe eroziunea şi vulnerabilitatea dreptei de la putere. Dar nu se ştie dacă aceasta, rămânând pe poziţie şi menţinând-o cu mici corectări, nu ar fi mai puţin şifonată decât se contează.
Într-adevăr, poate fi meci nul, cu învăţăminte pentru fiecare. Escaladarea nu poate avea loc decât din motive suplimentare: violenţă şi represiune. Dar examenele bat la uşă, lumea acceptă cu greu să nu circule metroul şi nici să stea prea mult în condiţii de nesiguranţă. Cred că un ’68 nu va exista; cel mult o sperietură. Pe de altă parte, dacă durează din încăpăţânarea de care suferă simbolurile şi bătăliile lor, nu putem uita că rănile pot deveni cangrene.
