V. M.: Un desen într-o publicaţie daneză a declanşat o criză numită “războiul caricaturilor”. Nu e mult spus un război? Sau suntem pe cale să vedem început războiul civilizaţiilor anunţat de Huntington? Aţi scris împotriva lui, iar acum e citat peste tot.
M. M.: Criza e mare şi are manifestări asemănătoare unui conflict major. De la sute la sute de mii de manifestanţi mahomedani se întrunesc în Asia, Africa şi chiar în Europa cerând vehement pedepsirea celor care l-au insultat pe profet. Sunt morţi şi răniţi. Sunt închise sau incendiate ambasade şi reprezentanţe comerciale. Interese de export ale unor ţări occidentale sunt anihilate. Rareori o zdruncinătură ca aceasta a sistemului internaţional. Este însă evidentă o confruntare în zona culturilor, şi nu a civilizaţiilor. Pentru Huntington civilizaţie şi cultură sunt termeni echivalenţi; în timp ce pentru europeni au sensuri diferite. În ceea ce mă priveşte, nu înţeleg bine evenimentele dacă nu disting ceea oamenii ştiu de ceea ce oamenii cred. Civilizaţia se construieşte pe cunoştinţe ferme, ştiinţifice, tehnice sau practice, care sunt universale. Există pe lume o singură civilizaţie, care are şanse mici să se bată în războaie interne de civilizaţie. Sunt vreo zece mii de culturi (a se utiliza întotdeauna pluralul) de o mare varietate, bazate pe credinţe, valori, istorie, obiceiuri şi alte diferenţe specifice, care dau unor populaţii o personalitate şi o identitate proprii.
Legătura între cultură şi război e greu de făcut pentru că în accepţia tradiţională cultura e nobilă, paşnică, tolerantă, cultivă morala; în timp ce armele sunt produsul civilizaţiei tehnice.
Aşa ar fi la prima vedere, dar să distingem faptele de mitologii. Din 30 de războaie ce se desfăşoară pe glob, numai 2-3 sunt interstatale, restul sunt interne, neconvenţionale, identitare şi deci culturale. Nu e nici o mirare: civilizaţia se construieşte pe factori integratori. E adevărat că furnizează arme universale pentru cei care se bat, dar motivele sunt hrănite de factorii fragmentarişti ai culturilor. Civilizaţia rămâne îndeobşte raţională. Culturile pot deveni extremiste şi pătimaşe, încălzindu-se până la roşul violenţei şi jertfei sacralizate.
Dar, evident, sfidarea vine de la extremiştii islamici care proclamă un război sfânt.
Ca parte a culturii, unde figurează alături de ideologii, şi ele bazate pe credinţe, valori, opinii, religiile au calitatea de a transforma credinţa în fanatism şi de a atribui divinităţii comanda unor acte intolerante, violente şi extreme. Europa a trecut prin faza aceasta. A avut câteva secole de războaie religioase, care au culminat cu Războiul de 30 de ani, purtat între creştini, cu devastări şi masacre greu de imaginat. După ce a produs revoluţiile ştiinţifice şi tehnice, s-a ocupat de clădirea civilizaţiei şi de modernizarea bazată pe ideile raţionale ale Luminilor. În secolul XIX adevăratul motiv al războaielor a ieşit la iveală şi a reluat vechile războaie de dominaţie imperială ale antichităţii. Războaiele se nasc, indiferent de mantia lor culturală, din interese şi tot pe baza intereselor pot fi stinse. Interesele sunt negociabile, credinţele nu. Interesele pot fi explicate, credinţele nu. Dacă extremiştii islamici flutură un steag religios, nu înseamnă că sub semnul lui nu stau interese legate de existenţă sau supravieţuire, în sensul acordat de ei vieţii în lumea actuală, legitime şi fezabile sau nu.
Să vorbim de “asimetria” situaţiei celor două părţi. Vedem într-un loc un tânăr cuprins de fervoarea cauzei, incendiind, oferindu-se în rol de justiţiar lezat, gata să-şi lege explozibilul de brâu, iar dincoace un amărât de caricaturist care îşi exercită dreptul la libertatea expresiei.
Pe primul l-aţi descris bine. Evident crede, nu gândeşte. Dar oare cel de-al doilea nu face acelaşi lucru? Merg înapoi la momentul în care în Revoluţia Franceză se redacta textul devenit clasic al Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Câţiva deputaţi ai Armatei Naţionale au spus: să adăugăm răspunderile; declaraţia să fie a drepturilor şi răspunderilor. Nu e nevoie… au replicat alţii. Se înţelege: e vorba de cele două feţe inseparabile ale aceleiaşi idei. N-au avut dreptate. Într-un puseu contemporan de îmbrăţişare a drepturilor individului, răspunderile şi obligaţiile au fost puse în surdină sau pentru unii au dispărut. Rousseau e ignorat de anarhiştii lumii occidentale. Au extremismul lor: nimic, nici o răspundere să nu limiteze libertăţile. Deci candidul caricaturist ce crede cu putere în libertatea sa totală, nu reflectează la implicaţiile gestului său. Desigur că n-a întrevăzut că ambasadele ţării sale vor fi incendiate, că se va plăti aur pe capul său vinovat, că în jurul lui se vor închide fabrici cărora li se vor refuza bunurile şi multe altele. Nici măcar nu a observat cu câtă grijă guvernele occidentale îi separă pe terorişti şi extremişti de adevărata religie, pe care continuă să o respecte. Nu a înţeles că inutilul său desen va fi luat drept un pretext perfect al extremiştilor de a mobiliza o masă imensă de credincioşi, transformându-l în simbol al atitudinii de sfidare a unei lumi faţă de alta. Înţeleg sensibilitatea unor societăţi dominate de imagine şi media care cred că orice atingere la libertăţile fără răspundere este inacceptabilă. Cultura occidentală greşeşte dacă ia drept simbol al libertăţii de expresie o caricatură iraţională lipsită de simţul răspunderii. Ar fi o simetrie să transformi caricatura în simbol de indignare şi conflict ireductibil de cealaltă parte. Simbolurile au devenit şi mai inflamabile şi periculoase în lumea noastră, deşi în istoria omenirii au fost deseori scânteia care a declanşat războiul şi falsul motiv de a porni în el.
Să ne aşteptăm la consecinţe grave?
Se pare că nu. Deja atenţia s-a deplasat la un alt război simbolic, declanşat de data aceasta de sunniţii care au pângărit morminte sacre ale şiiţilor. La ora aceasta curge sânge şi se comit grozăvii sub semnele urmaşilor Profetului. În interiorul lumii islamice un război de o gravitate mai mare e pe punctul de a izbucni. El ar putea fi un război civil în Irak, unde stabilitatea apare şi dispare ca Fata Morgana. Dacă s-ar extinde în lumea musulmană, unde mocneşte, urmările ar fi mai dure decât lupta reformaţilor cu catolicii în secolul al XVII-lea.
