Umberto Eco nu se va supăra prea tare dacă autorul va parafraza nostalgicul său roman în încercarea de a circumscrie destinul politic al ţării trestiei-de-zahăr, a romului, a ţigărilor de foi preparate manual, a partidelor de pescuit ale lui Hemingway, al Cadillac-urilor din anii ’50 şi a celei mai energice muzici din Caraibe – mambo. De asemenea, Gabriel Garcia Marquez ne va permite poate să folosim sintagma toamna patriarhului pentru a caracteriza deriva în care se găseşte ultimul caudillo comunist, Fidel Castro.
Doctrina Monroe şi perla coroanei americane
Mişcarea de eliberare a Americii Latine de sub colonialismul spaniol se încadrează cronologic în perioada de început a politicii externe a Statelor Unite. Astfel, în temeiul aşa-numitei Doctrine Monroe (1823), Washingtonul va defini Emisfera Vestică drept arie de excludere pentru intervenţionismul colonial promovat de marile puteri europene; corolarul acestei orientări o va reprezenta înfăptuirea la finele secolului XIX a strategiei de eliminare a prezenţei spaniole din Caraibe. Victoria (1898) din războiul cu Spania (un echivalent pentru zona Americilor al bolnavului turc din afacerile răsăritene) va însemna nu doar prima manifestare de forţă a emergentei puteri americane, ci şi începutul politicii de control şi dirijism a fragilelor regimuri din America Centrală, în primul rând Cuba, Haiti şi Panama. Cercurile decizionale de la Washington vor alege opţiunea inteligentă a unor state clientelare, dependente economic şi militar de SUA, dar nu colonii.
Perla coroanei americane din Caraibe va fi Cuba, până la prăbuşirea regimului lui Fulgencio Batista (1959) şi preluarea puterii la Havana de către fraţii Castro, Fidel şi Raul, în tovărăşia eternului revoluţionar argentinian Che Guevara. Incapacitatea administraţiei americane republicane, mai ales a vicepreşedintelui – la acea dată – Richard Nixon, de a intra în dialog cu noii lideri cubanezi, coroborată cu opţiunea CIA de a-l elimina pe neavenitul Fidel îl vor conduce pe vulcanicul Castro la măsuri drastice antiamericane pe plan intern (interzicerea cazinourilor, naţionalizarea industriei extractive, a companiilor din domeniul cultivării şi prelucrării trestiei-de-zahăr, expulzarea oamenilor de afaceri americani etc.) justificate prin prea marea dependenţă (înrobitoare) a Cubei faţă de capitalul american omniprezent. Noua administraţie democrată condusă de J.F. Kennedy va reacţiona indecis, improvizata debarcare din Golful Porcilor (aprilie 1961) sfârşindu-se cu un dezastru pentru contingentul de exilaţi cubanezi şi mercenari abandonaţi de marina americană.
Este momentul în care Fidel Castro decide să devină marxisto-leninist, punând astfel Cuba sub umbrela de securitate sovietică. În plin Război Rece, URSS-ului i se va oferi, în consecinţă, şansa unică de a se apropia ameninţător la nici 150 de kilometri de coastele Floridei, liderul de la Kremlin, Nikita Hruşciov, decizând că a venit momentul unei rulete ruseşti (nucleare). Criza rachetelor se va sfârşi însă prost pentru protectorul sovietic, fermitatea lui J.F.K., eficient consiliat de secretarul Apărării, Robert McNamara, ducându-l pe Hruşciov în incapacitatea de a folosi primul arma nucleară.
Îngheţul Istoriei
Revenind însă la Fidel Castro, acesta se va alege cu garanţia guvernului american de a nu invada Cuba în viitor, dar şi cu consolidarea blocadei la adresa produselor comerciale (şi ideologice) ale Havanei. Până în 1991, anul prăbuşirii URSS, Moscova va fi nu doar aliatul militar strategic al Havanei, ci şi principalul finanţator, miliarde de ruble fiind pompate anual în economia precară din avanpostul caraibian. Rechemarea trupelor sovietice şi încetarea achiziţionării producţiei de trestie-de-zahăr (tradiţional operată la preţuri mult mai mari decât cele mondiale) vor aduce Cuba castristă în pragul colapsului socio-economic, restricţiile şi raţionalizările pe termen nedefinit devenind cuvântul de ordine. Va începe astfel toamna patriarhului, Fidel Castro devenind din ce în ce mai izolat pe plan internaţional, discursurile egocentrice interminabile şi ceremoniile interne de celebrare a perioadei eroice revoluţionare probând acel caracter formal, semn al declinului ireversibil, revelat de diplomatul american George Kennan în descrierea paradelor moscovite lipsite de viaţă şi entuziasm la nici 20 de ani de la Marea Victorie Socialistă din Octombrie.
Cuba reprezintă un caz tipic de eşec comunist societal şi economic în competiţia cu rivalii capitalişti, soluţia îndiguirii propusă de Kennan pentru stoparea generică a subversiunii sovietice asigurând înfrângerea paşnică a lui Fidel Castro şi a strategiei sale de dezamericanizare. Explicaţia principală rezidă, ca şi în situaţia prăbuşirii URSS (ajunsă să trăiască în anii ’80 din importurile vitale de grâne furnizate tocmai de adversarul ideologic SUA), în incapacitatea regimului lui Fidel Castro (din 1976 reunind prerogativele de premier şi şef de stat) de a oferi cubanezilor independenţa alimentară fără de care nici cel mai represiv mecanism totalitar nu poate rezista (a se vedea în acest sens şi evoluţia Coreei de Nord). Soluţia de supravieţuire? Un soi de perestroika (restructurare) combinată cu câteva elemente specifice doctrinei chineze O ţară-, două sisteme concretizate în decizii conjuncturale în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale reale şi în permisiunea acordată câtorva companii străine de a investi pe o piaţă “liberalizată”.
Finalmente Statele Unite nu au decât să aştepte dispariţia fizică a lui Fidel Castro (în vârstă de 78 ani), succesorul său desemnat nefiind altul decât fratele său Raul, ministru al Apărării încă de la începuturi şi partener prezumat al cartelurilor de droguri columbiene, care s-a confruntat în ultimii ani cu dese probleme de sănătate. Regimul comunist cubanez are zero şanse de supravieţuire fondatorului său, confruntat nu doar cu opoziţia violentă a imigranţilor din Florida, dar şi cu imaginea negativă despre familia Castro creată de fiica sa refugiată în 1993 în Statele Unite.
Precedentul Puerto Rico
Destinul politic al Cubei va fi încă o dată corelat strategiilor de dezvoltare americane, formula de succes deja existentă în Puerto Rico, aceea a unui Commonwelth cu Statele Unite, putând constitui precedentul justificativ. Prezenţa militară americană de la baza din Guantanamo, spinul de decenii din coasta lui Fidel Castro, îşi va putea dovedi încă o dată utilitatea, Cuba neprezentând tiparul sângeros şi necreştin al obiectivului prioritar al momentului, anume Irakul. Viaţa de noapte spectaculoasă de la Las Vegas îşi va putea muta încă o dată extensiile profitabile la Havana şi Santiago de Cuba, turiştii americani vor recăpăta o destinaţie de vacanţă ieftină, sigură şi spectaculoasă, iar investiţiile măcar din partea expatriaţilor din zona Miami putând revitaliza agricultura distrusă de experimentele haotice comuniste.
Pax americana şi îndiguirea islamismului
Iarna patriarhului va însemna poate şi reorientarea strategică a hegemonului american spre continentul latino-american, mai puţin susceptibil de a fi tinţa criticismului partenerilor rebeli europeni şi mult mai puţin predispus de a găzdui islamismul radical tip de Al Qaeda. În plus, resursele uriaşe ale zonei vor fi putând asigura preeminenţa americană pe termen mediu, erodarea şi fragmentarea din interior a noi ameninţări (islamiste) trebuind doar îndiguite. Pax americana va trebui însă să-şi extindă beneficiile asupra mediilor paupere latino-americane. Restul e doar o istorie de retrăit…
