Interviu cu domnul profesor Mircea Maliţa, fost ambasador al României la Washington în timpul preşedinţiei lui Romand Reagan.
Cu ce sentimente aţi intrat la Casa Albã pentru a prezenta scrisorile de acreditare ca ambasador al României la Washington?
În primãvara anului 1982 îmi luam rãmas-bun de la prietenii mei din Elveţia. În locul celor trei ambasade simultane (Berna pentru Elveţia, Geneva pentru ONU şi tot Geneva pentru negocierile de dezarmare), eram numit la Washington. Pe scriitorul Dürrenmatt l-am vizitat la Neuchâtel unde-şi avea vila cocoţatã pe înãlţimi. “Pleci la Reagan”, mi-a spus Dürrenmatt, râzând. “Şi noi am avut un actor rege şi a sfârşit într-o spânzurãtoare.” Mi-a dat atunci o carte despre revolta anabaptiştilor, care, înainte de a fi zdrobiţi de Luther, şi-au ales cãpetenie un actor. Pãrerile celui mai mare scriitor elveţian nu erau unice. Un actor în fruntea Americii? Kissinger a rostit o frazã în 1983: “Veţi avea voi, istoricii, de explicat cum un om atât de neintelectual a putut domina California ca guvernator opt ani şi Washington pentru aproape şapte.” Şi eu aveam îndoieli şi rezerve.
Cum v-a primit?
Primirea a fost direct uluitoare. Era sfârşit de sãptãmânã şi Reagan se grãbea sã ajungã la Camp David-. M-a primit neceremonios întrerupând lucrul cu secretara, care nota ultimele indicaţii şi-i aduna hârtiile cerute. Ce departe eram de primirea de la Berna, cu joben, pantaloni reiaţi şi caleaşcã trimisã de preşedintele în exerciţiu, un cunoscut istoric cu care mã pregãteam sã am o conversaţie savuroasã. Reagan a luat mapa roşie cu documentul de acreditare şi pentru o clipã a ţinut-o invers zâmbind: “Cum se ţine asta?” şi apoi a îndreptat-o cu un act de amuzament şi a deschis-o. Nici discursul meu solemn nu s-a ţinut, nici rãspunsul lui oficial. Cu douã secole înainte, un ambasador ar fi pãrãsit sala sub motivul cã s-a adus ofensã suveranului sãu. M-a întrebat ca pe o cunoştinţã veche: “Ce mai faci? Cum te descurci la Washington?” Am intrat în joc şi am devenit colocvial.
Era o experienţã revelatoare. Acest om detesta formalismul şi deci birocraţia. Pe el îl interesau înainte de toate oamenii, nu structurile. Va da de furcã diplomaţilor cu metodele lor scorţoase, îmi ziceam.
V-a pãrut deci un personaj mai degrabã neconvenţional şi simpatic?
Da şi de o afabilitate “contagioasã” cum a fost numitã, în orice caz dezarmantã. Era masca lui permanentã. Am aflat cã sub aspectul destins şi amabil se ascundea în acele momente o adevãratã agitaţie interioarã. Îl demisese cu câteva ore înainte pe generalul Haig din postul de secretar al Departamentului de Stat, la care apucasem sã mã prezint, conform uzanţelor, şi nu te desparţi de ministrul de Externe decât dupã o furtunã şi un dezacord puternic. Scurt timp dupã aceasta, Haig critica politica lui Reagan în Orientul Mijlociu.
Am început sã-l studiez pe om şi în curând mi-am dat seama cã este un politician autentic, cãlãuzit de o intuiţie remarcabilã, care presupune şi ea o experienţã bogatã. Cum a câştigat Reagan alegerile? Totul intrã într-o propoziţie. Era imediat dupã o umilire de proporţii a Americii prin luareaostatici a diplomaţilor sãi la Teheran de trupele mujahedinilor. Economia mergea prost, relaţiile internaţionale stagnau, Uniunea Sovieticã îşi extindea dominaţia şi influenţa din Afganistan pânã în Angola. Şi atunci Reagan a adresat americanilor întrebarea: “Drept cine ne iau ãştia?” Asta rezumã mesajul sãu electoral. O populaţie care dorea sã-şi recâştige încrederea şi respectul de sine l-a ovaţionat şi l-a ales. A fost o schimbare masivã de atitudine, oamenii nu mai erau deprimaţi, au devenit activi şi întreprinzãtori, iar politica americanã a devenit muscularã, dupã ce sub Carter fusese resemnatã, defensivã, ezitantã.
Avem, pe de o parte, pe Reagan pãrintele reaganismului economic, adicã al maximei retrageri a statului din treburile economice şi, pe de altã parte, pe omul care prin intransigenţa sa a produs sfârşitul rãzboiului rece şi prãbuşirea Uniunii Sovietice. La ce capitol credeţi cã-l reţine istoria pe Reagan?
Cred cã în ambele domenii, Reagan şi-a manifestat una şi aceeaşi atitudine. Nu suporta ideea de încorsetare a Americii, de limitare nemeritatã şi pernicioasã, a imensei sale capacitãţi de inovare şi de muncã productivã, în care credea. Or, birocraţia, dupã el, sufoca şi descuraja spiritul întreprinzãtor al americanului, iar pe plan extern, politica se încurcase în strategii sofisticate, care o paralizau şi o fãceau sã piardã. În cele douã sfere, ştia cã schimbãrile vin brusc prin mişcãri hotãrâte, energice şi de mare apel popular. Filosofia sa intrã în enunţuri capoulare: birocraţia statului frâneazã economia (jos cu ea!), strategiile externe adoptate deservesc interesele Americii (altele la rând!).
În materie de reaganism, urmãtorul episod care mi s-a relatat este semnificativ. Timp de 13 ani se duseserã negocieri la ONU pentru o nouã lege a mãrii. Noi reguli pentru riverani, strâmtori, explorarea resurselor, zone economice, podişul continental şi multe altele. Încã mai era valabilã seculara definiţie a mãrii teritoriale: e a ta pânã unde bate tunul. Or, asta era 3 mile şi acum devenise 12. Rezultatul a fost un tratat cuprinzãtor la negocierea cãruia SUA participase activ şi apoi îl semnase. Trebuia acum ratificat şi el este adus la Reagan, care priveşte cu mirare imensul volum ce i se prezintã. Îl deschide, îl rãsfoieşte grãbit, întreabã specialiştii ce conţine. Prinde din zbor atribuţiile noii autoritãţi oceanice care trebuia sã emitã autorizaţii pentru scoaterea… de minereu de pe fundul oceanului şi spune: “Adicã vreţi ca întreprinzãtorul american sã cearã voie sã lucreze de la un for internaţional, când noi îl scutim de autorizarea forurilor americane? Luaţi-l de aici!” şi textul nu a mai ajuns sã fie ratificat de Congres.
Ceea ce a produs Reagan a fost o masivã liberalizare. S-ar putea spune cã, aşa cum unii suferã de claustrofobie, Reagan avea fobia cãmãşii de forţã. Prin aceasta ştia cã exprimã o caracteristicã a caracterului american. Se spune cã pe timpul lui s-a nãscut curentul neoconservator. Atenţie, termenul liberal nu apãrea la republicani decât ca un cuvânt peiorativ legat de doctrinele democraţilor adverşi. Dar ar fi incorect sã-i atribuim lui Reagan o privatizare în exces a Americii. El ştia cã bugetul statului consuma o porţie bunã din venitul naţional, cã armele îşi continuau cursa, cã aceasta presupunea tehnologie, iar tehnologia – ştiinţã şi în fine, ştiinţa – universitãţi bune. Or, toate figurau, de la soldaţi pânã la profesori, în bugetul de stat.
Reagan era mult mai nuanţat decât pãrea. Ceea ce îşi dorea sincer era sã foloseascã pârghii mai puţine, dar vitale. Ştia prea bine cã dacã Trezoreria nu intervine, moneda şi economia intrã în derivã. Voia un pupitru de comandã cu cât mai puţine butoane, infinit mai simplu decât tabloul din cabina pilotului de Boeing.
Este adevãrat cã a declanşat pe aceastã temã un mare avânt în dezvoltarea industriei, a serviciilor şi a afacerilor, un adevãrat reviriment economic în contrast cu cenuşiul deceniu 70!
Este ceea ce a produs un alt conservator de renume, Lady Thatcher, “Doamna de fier”, în Anglia–.
Într-adevãr, d-na Thatcher a câştigat şi ea alegerile tot dupã o perioadã de recesie şi de dezamãgire petrecutã sub laburişti. Aceştia erau pentru ea, împreunã cu sindicatele, marota principalã. Şi ea a avut o întrebare scurtã şi clarã pentru englezi: pânã când? Reamintindu-le cã în Londra ei sunt sufocaţi de mirosul gunoiului nestrâns de grevişti. Şi ea, învingând alte obstacole, mai puţin birocraţia statului şi mai mult obstrucţia sindicatelor, a provocat un fior de trezire a economiei.
Daţi-mi voie sã evoc un moment trãit de mine. În 1990 am fost invitat de d-na Thatcher sã vãd din nou universitãţile engleze (prima datã fusese în 1971) şi în apartamentul ei din Londra (pierduse postul de prim-ministru) a ţinut sã-mi împãrtãşeascã din vederile sale privind tranziţia care aşteaptã ţãrile în perioada post-comunistã. Ştiam cã s-a înţeles bine cu Reagan şi cã minţile lor s-au întâlnit pe multe subiecte. Am fãcut o greşealã însã. Citind cartea despre Reagan şi Thatcher, care chiar apãruse, d-na Thatcher n-a ascuns rezerva şi chiar indispoziţia de a fi prezentatã, poate cã în umbra lui, în compania lui Reagan. Dacã aş fi reflectat puţin, aş fi înţeles cã ea nu l-a iertat niciodatã pentru criza din Falkland (Maldive) când ea trimisese flota sã le elibereze de sub argentinienii invadatori, în timp ce americanii, de pe o poziţie cvasineutrã, încercau sã gãseascã o soluţie practicã. Şi în economie, ca şi în politicã, Thatcher evita sã fie tratatã drept un Reagan al Europei. Parteneriat, da. I l-a recomandat cu cãldurã pe Gorbaciov lui Reagan şi acesta a fost influenţat de sfatul ei. Dar când cei doi bãrbaţi de stat au ajuns la formule ce i se pãrau lui Thatcher îndepãrtate de realitãţi (distrugerea tuturor armelor nucleare), ea a dat o fugã la Washington sã trezeascã în Reagan prudenţa şi realismul.
Am ajuns la partea politicã. E Reagan omul care a învins comunismul prin politica lui forte, cum spun articolele la moartea sa recentã?
Comunismul, cred, s-a dizolvat singur, prin implozie. Nu cu un bang, ci cu un suspin, cum spune titlul unui film celebru despre sfârşitul lumii atomice. Într-adevãr, existã o doctrinã Reagan a luãrii intervenţiei în faţã pentru a stãvili în America Centralã sau în Africa, prin acţiuni militare, ceea ce el interpreta avansurile de poziţie a unei politici expansioniste brejneviene. Dar cred cã erau mai degrabã demonstraţii limitate ale unei voinţe americane de a nu le admite. Important este cã Reagan nu era un om al rãzboiului. Nu numai cã nu a spus asta niciodatã, dar în ceea ce se putea citi sincer atunci şi ce se reconstruieşte astãzi, dorea sincer pacea. Rareori om politic care sã vorbeascã cu atâta oroare de grozãviile şi riscurile unui rãzboi nuclear. Dar voia sã se înţeleagã cã acest lucru nu înseamnã pentru America defetism şi resemnare.
Cuvintele sale aspre la adresa comunismului ca o întruchipare a “rãului” şi mãsurile de forţã în diverse conflicte deschise erau tactice, şi nu strategice. Credea cã un duş rece este necesar pentru a putea reveni la o strategie de pace.
Reagan era convins cã dacã va putea explica liderilor sovietici, de la om la om, conform metodei lui personale, ieşirea din ameninţarea balanţei de teroare nuclearã, va izbuti sã-i convingã. Dar, în prealabil, a vrut sã le arate prin acţiuni rãsunãtoare cã drumul lor e greşit. În primul rând, balanţa aceasta era pentru el acea cãmaşã constrângãtoare pe care nu o suporta. America poate ieşi din ea, poate sã se apere, nu acceptã sã fie şantajatã. Şi a gãsit calea: rãzboiul stelelor. America îşi dezvolta un sistem de apãrare antirachetã, ceea ce balanţa nu accepta. El demonstra cã îşi poate permite sã realizeze acest scut, ce implica eforturi şi cheltuieli pe care alţii nu şi le-ar putea permite.
Şi, într-adevãr, era bine informat cã în Uniunea Sovieticã criza de sistem începuse pe plan economic, prin incapacitatea de a inova, prin superextinderea pe care nu o putea susţine. În prima parte a mandatului sãu a considerat cã nu trebuie sã ajute un imperiu ce dã semne de slãbiciune şi derutã internã, cu succesiuni nefericite de conducãtori trecãtori, ci dimpotrivã sã adânceascã procesul disoluţiei lui prin fermitate. Dar în a doua parte, dupã 1984, a revenit la ceea ce urmãrea de fapt. Întâlnirile cu Gorbaciov de la Reikjavik au constituit ocazia discuţiei de la om la om la care visa. E suficient sã vezi de câte ori Reagan a spus cã aşteaptã o asemenea convorbire şi cu cât tact şi cât de constructiv s-a arãtat întotdeauna liderilor sovietici, în scrisorile sale. Orice rigiditate a dispãrut, argumentele nu erau de forţã, ci de convingere. Şi colaborarea a fost reluatã pentru realizarea unei dezarmãri efective.
Îmi amintesc de o discuţie cu Dobrânin, ambasadorul Uniunii Sovietice la Washington, în momentele din ’82 şi ’83 când declaraţiile lui Reagan erau considerate de mulţi o reînviere a rãzboiului rece.
Dobrânin, un mare diplomat de altfel, era total descurajat. El, care intra când vroia la Departamentul de Stat, unde era salutat de uşierii care-l cunoşteau prea bine, acum aştepta fixarea de audienţe şi stãtea la coadã. Schimbul lui de idei cu personalitãţile americane se rãcise şi încetase. Vedea sfârşitul destinderii şi semne ale preeminenţei forţei şi riscurilor de conflict. I-am spus atunci cã, din ceea ce am înţeles eu, e o fazã trecãtoare, ce va fi urmatã de gesturi de apropiere şi de un nou dezgheţ, pe care de obicei oamenii ce trec dreptfermi şi imbatabili pot sã le facã, siguri cã vor fi urmaţi, aşa cum exemplele abundã, în cazul Nixon de pildã. Nu cred cã l-am convins, dar singur şi-a dat seama cã sub aparenţe stau curente invizibile mai puternice.
Reagan a contribuit desigur la grãbirea unui proces al cãrui deznodãmânt s-a produs sub Bush, pe atunci vicepreşedinte al SUA, urmaşul sãu la preşedinţie.
Cred cã m-am lungit cu explicaţiile, dar nu îmbrãţişez mitul întreţinut încã, mit care îl aratã pe Reagan un monument al forţei şi al uzului ei în relaţiile internaţionale.
Poate observaţiile dumneavoastrã se leagã de analiza lui Kissinger, care-l considerã pe Reagan drept un wilsonian, continuator al acelui preşedinte (pe Reagan îl chema şi Wilson), care a fost pentru forţã şi rãzboi şi mare promotor al pãcii dupã rãzboi.
Vedeţi, Kissinger este un adept al şcolii realismului, al prioritãţii forţei în relaţiile internaţionale şi, de fapt, nu aparţine şcolii wilsoniene. Nici cu Reagan nu s-a împãcat. N-a mai fost luat, el care servise sub Nixon, în noua administraţie republicanã a lui Reagan. Kissinger spune cã Reagan a fost un exponent al “excepţionalismului” american, dupã care America are o vocaţie specialã în lume în apãrarea libertãţii. De aceea geopolitica, balanţa puterii, sferele de influenţã atât de dragi realiştilor, nu apar în gândirea wilsonianã, dar nici la Reagan, care revine la valorile pe care SUA trebuie sã le propage în lume. Vorbind de valorile americane, Reagan voia sã dea o nouã direcţie politicii externe a SUA, “bazatã pe explicarea fãrã jenã sau scuze a propriilor noastre nepreţuite instituţii libere”. Ceea ce Reagan obiecta faţã de aceste concepte ale analiştilor a fost ineficacitatea schemelor lor, devenite complicate, încurcate şi ambigue, o nouã cãmaşã de care voia sã se dispenseze. Dar Kissinger recunoaşte cã intuiţia lui Reagan şi metodele sale aparent simple, care-i contrariau pe academicieni, au dat rezultate istorice.
Pot sã întreb dacã într-adevãr n-aţi avut discuţii politice cu Reagan, aşa cum aţi spus într-un interviu recent?
Da, repet, nu am fãcut în cei aproape trei ani cât am stat la Washington nici un demers special la preşedinte. Mã foloseam de numeroase prilejuri pentru a-i strecura indirect câte o doleanţã. Cum merge, întreba el? Sperãm sã obţinem clauza naţiunii celei mai favorizate, ziceam eu. Ştiam prea bine cã se ocupã de chestiunile mari care îl absorb. Problemele politice şi economice numeroase, ale relaţiilor bilaterale româno-americane le discutam la Departamentul de Stat, cu Schultz, profesorul de economie de la Chicago devenit ministrul de Externe, şi cu Eagleburger, fost ambasador al SUA la Belgrad, ce cunoştea relaţiile cu zona noastrã şi acum conducea afacerile politice. Întreţineam relaţii cordiale cu vicepreşedintele Bush, care mã invita deseori la Casa Amiralitãţii, unde locuia, la ceaiuri cu colaboratori de-ai sãi. La el am apelat de multe ori pentru sprijin.
Şi acum, o altã întrebare. Existã vreun moment legat de Reagan care v-a rãmas întipãrit în minte ca o amintire personalã?
Da, primul este deschiderea Jocurilor Olimpice la Los Angeles în 1984. Stadionul imens era strãbãtut de şirul delegaţiilor naţionale, care, una câte una, ajungeau în faţa tribunei. Din motive de securitate, preşedintele şi soţia lui şi alte câteva persoane se aflau într-o micã lojã de sticlã, cocoţatã pe acoperişul tribunei. Stãteau ca şi preşedintele pe scaune. De trei ori, Reagan s-a sculat în picioare, în afara trecerii delegaţiei americane. Şi o datã a fost pentru delegaţia României. Am trãit acel moment cu emoţie din tribuna de vis-à-vis de unde îl vedeam bine. Era un omagiu adus ţãrii care, în ciuda boicotului blocului socialist, a participat la Jocuri. Ştiam cã decizia nu s-a luat uşor şi îmi plãcea sã cred cã eforturile ambasadei de a-i vedea pe olimpicii români în America n-au fost inutile.
Al doilea moment, evit cât pot sã-l citez fiindcã mã implicã într-un grad mai mare. Un personaj important al conducerii României nu voia sã plece de la Washington, unde se afla în vizitã, fãrã sã fie primit de Reagan, ceea ce era foarte greu, cunoscute fiind obiceiurile preşedintelui. Am pus la bãtaie toate relaţiile pentru a obţine audienţa. Ea s-a produs, eu traduceam. A fost transmis salutul preşedintelui României, s-au evocat bunele relaţii, bunele lui intenţii şi indirect se sugera o invitaţie de a veni din nou în America. Ştiam cã mi se reproşeazã cã nu lucrez destul sau deloc pentru o asemenea vizitã care, la mijlocul anilor ’80, ştiam cã va fi un dezastru.
Reagan se face cã nu aude textul de lemn şi spune cã da, relaţiile merg, ambasada se strãduieşte mult, lucreazã bine şi mai trânteşte o apreciere la adresa muncii mele. Îmi ziceam: iatã “sãrutul de moarte al inamicului”, gândindu-mã cum va fi comparatã tãcerea faţã de “conducere” cu o preţuire a unui “nenorocit de ambasador, care şi-a construit acolo o platformã personalã”. N-ai tradus tot, m-a corectat Reagan, vãzând cum am adaptat rezumativ ceea ce spusese el.
Se atribuie rechemarea mea şi scoaterea din diplomaţie, ca şi celelalte mizerii cum erau supravegherea strânsã, interdicţia de a lua legãtura cu strãinii şi alte multe hãrţuieli în cei cinci ani urmãtori, acestui moment. Dar cred mai degrabã cã era ceva mai adânc: contestarea de cãtre mine a unor decizii de politicã externã pe care le gãseam cu totul dãunãtoare. În special, ele obiectau la mãsuri luate de Cabinetul 2, ale a cãrui urã şi persecuţie mi le-am atras.
Dar cum vã cunoştea dacã vã întâlneaţi festiv şi pe scurt?
M-am întrebat şi eu şi am atribuit Departamentului de Stat, care din datorie însoţea orice primire cu biografia şi caracterizãrile persoanelor vizitatoare, şi care probabil a strecurat observaţii cã am muncit enorm în trei obţineri ale clauzei prin vot, vizitând Congresul cu o insistenţã ce a început sã devinã incomodã. La fel cu multe alte instituţii americane, universitãţi, academii, cicluri de conferinţe în cadrul Consiliului pe Probleme Externe în diferite oraşe şi state. Vedeţi, diplomaţii ştiu cã existã chei pentru a susţine dialoguri şi a purta negocieri în alte ţãri. La francezi, eşti preţuit pentru idei exprimate elegant, la germani dacã eşti metodic, la englezi dacã te bazezi pe cazuri, şi nu pe teorii, la japonezi dacã recurgi la analogie. Americanii remarcã dacã munceşti şi te baţi în mod sportiv pentru interesele ţãrii tale. Este posibil ca acest lucru sã fi fost înregistrat şi comunicat preşedintelui.
Vorbiţi de munca preţuitã de un om care trece drept un leneş, un iubitor al siestei şi recreaţiei.
Nu cred cã este adevãrat. Imaginea aceasta a circulat din cauza felului sãu de a lucra. Despre Carter mi-a povestit cineva cã citea dosare foarte groase toatã noaptea, subliniindu-le cu creionul şi venea la şedinţa Cabinetului cu ochii roşii, dar documentat. La celãlalt pol se situa Reagan, bãnuit cã nu a deschis nici un dosar şi cã nu citeşte nici un referat mai lung de o paginã. Vãd în asta nu comoditate, ci capacitatea de a urmãri esenţialul, înecat în texte formale şi neconcludente, de care se apãra prin instinct. Aceeaşi persoanã spunea cã la concluzii (culmea!), Reagan lua decizii mai corecte şi mai eficiente decât predecesorul sãu.
Aţi muncit mult şi o revistã americanã a vremii a spus cã aveţi o mare vizibilitate la Washington. Ce va zice un om în vremea noastrã? Nu cumva aţi lucrat mult pentru o cauzã rea, cã aţi muncit degeaba sau, mai rãu, cã prin atâtea relaţii şi negocieri, aţi promovat regimul şi pe Ceauşescu?
Ipoteza nu e neîndreptãţitã. Dar ceea ce s-a întâmplat nu o confirmã. În cursurile mele de diplomaţie am arãtat cã diplomatul este, de câteva sute de ani încoace, reprezentantul intereselor ţãrii, şi nu al suveranului sãu. Interesul ţãrii era ca SUA sã nu întrerupã relaţiile cu noi, lãsându-ne o posibilitate de a fi legaţi de lume şi ferindu-ne de izolarea unei Corei de Nord, ţarã admiratã de conducerea României. În anii 80 numele lui Ceauşescu nu mai trezea simpatie în SUA ca în 1968. Dar România era prezentã în imaginea americanului obişnuit. Mergeai la… magazin şi erai întrebat de unde eşti. Spuneai România şi trezeai simpatie; ah! Nadia sau ah! Nãstase! Vedeai produse româneşti de export. Se ştia de prezenţa constructorilor sau a specialiştilor români în lumea a treia. Muzicienii români câştigau concursuri şi ambasada organiza concerte cu ei în care îşi aduna prietenii. Cercetãtorii români se strecurau, luau burse, grupuri de specialişti veneau în SUA. Cum se zice, nu eram fitecine. Eram în lume şi în SUA, unde relaţiile economice atinseserã miliardul de dolari în 1984.
Cum era relatatã aceastã activitate în presa noastrã e un alt lucru. Organizam o serie de reuniuni cu prietenii mei, mari teoreticieni ai relaţiilor internaţionale, azi decedaţi, Burton şi Azar, despre politica externã a României. Se vorbea puţin sau deloc în asemenea conclave academice despre Ceauşescu. Dar presa românã relata cã a avut loc o manifestare consacratã ideilor sale, sub acest titlu chiar. Era vremea când intervenţia anunţatã a ministrului de Externe despre România apãrea în ziare sub titlul: “Ideile lui Ceauşescu prezentate Adunãrii Generale”. Puteţi verifica.
Astãzi se vorbeşte mult în politicã şi în relaţiile internaţionale de imagine. A ilustrat Reagan puterea imaginii în diplomaţie?
În mare mãsurã, da. A fost un personaj carismatic. A cultivat imaginea, a folosit-o, a proiectat-o. Dar imaginea singurã, aşa cum este confecţionatã uneori, nu e eficientã decât pe termen scurt şi se prãbuşeşte repede, dacã nu are în spatele ei o bazã solidã de realitãţi şi convingeri. Reagan a avut convingeri sincere, care au corespuns proceselor reale ineluctabile ce se desfãşurau în vremea lui, nepercepute sau neînţelese de alţii. Capacitatea de a sesiza, de a le exprima popular şi succint în sensul lor este o calitate mai mare decât aceea de a juca un rol într-o piesã scrisã de alţii, oricâtã artã merituoasã ar cere acest lucru.
Publicat în : Interviu de la numărul 16
