Una dintre cele mai mari presiuni la adresa statului este pentru a crea locuri de muncă. Problema este că nu are prea multe pârghii pentru a face asta.
Statul este cel mai mare angajator. Raportat la numărul populaţiei, angajaţii din sectorul public sunt puţini. Raportat însă la numărul total de angajaţi, sunt mulţi. Astfel, se creează o presiune în vederea reducerii numărului de angajaţi din sectorul public, cu impact negativ asupra serviciilor publice. Majoritatea celor “de dreapta” nu sesizează nici o legătură între presiunea pentru reducerea salariilor din sectorul public şi pentru reducerea numărului de angajaţi şi calitatea serviciilor publice.
Pornind de la ideea că sectorul “privat” creează locuri de muncă “reale”, iar sectorul public locuri de muncă “parazitare”, ce pârghii poate avea statul pentru a încuraja crearea de locuri de muncă?
Una dintre marote este că reducerea taxelor duce la crearea de noi locuri de muncă. Din păcate este fals. În general, cheltuielile cu resursele umane reprezintă în medie undeva spre 20-25% din cheltuieli. Mai mari în zona de servicii profesionale (consultanţă, avocatură, audit), mai mici în zona de producţie (unde sunt şi cele mai multe locuri de muncă). O reducere a taxelor are un impact mai degrabă nesemnificativ asupra cheltuielilor (o reducere cu 10% a taxelor pe muncă ar avea un impact de 2% asupra cheltuielilor unei companii) şi nu este un motiv pentru a crea/închide locuri de muncă.
Decizia de a angaja se bazează în principal pe o planificare pe termen mediu şi lung, care ia în considerare în primul rând evoluţia cererii de produse/servicii. În cazul în care evoluţia cererii este considerată negativă sau stagnantă, decizia de angajare este amânată. O reducere de taxe nu întotdeauna înseamnă bani mai mulţi disponibili pentru consum. Dacă mâine statul decide să reducă CAS la jumătate, tot nu voi angaja o persoană, pentru simplul motiv că nu aş avea ce să fac cu ea, volumul meu de activitate abia acoperind necesarul pentru o persoană. Nu este o regulă că banii care mi-ar rămâne în buzunar s-ar duce obligatoriu în consum, deci aş genera, indirect locuri de muncă. Faptul că de mâine am mai mulţi bani în buzunar nu înseamnă că automat voi cumpăra mai multe. Până la urmă, nevoile unei persoane sunt limitate, aşa că o parte din bani se vor duce în economii. În schimb, dacă voi semna mâine un contract pe termen mai lung, pot bugeta un loc de muncă suplimentar dacă cerinţele contractului permit asta, indiferent de nivelul CAS (sau al oricăror taxe).
Modul în care statul poate contribui la apariţia de noi locuri de muncă este tocmai cel dezavuat de “dreapta”: iniţierea unor proiecte mari de infrastructură – metrou, autostrăzi, reţele edilitare ş.a.m.d. Este adevărat, asta se limitează la anumite domenii, dar dezvoltarea lor poate avea efect şi asupra altora prin creşterea cererii de servicii de care aceste companii au nevoie (de exemplu, birotică).
În general, se consideră că vina pentru nedezvoltarea de noi locuri de muncă este a statului pe motive de:
- taxare excesivă: în România, nivelul de taxare al întreprinderilor este unul mediu, mai avantojos ca în unele ţări, mai dezavantajos ca în altele; întotdeauna se va găsi cineva cu un nivel de taxare mai scăzut.
- birocraţie excesivă: este într-adevăr un păcat al administraţiei româneşti care induce un cost suplimentar în funcţionarea afacerilor însă tendinţa reală este de simplificare şi îmbunătăţire;
- dificultatea de intrare pe piaţă: aici este o mare eroare, în România este foarte uşor să deschizi o afacere, costurile fiind insignifiante. Când cu 1000 de lei ai un SRL funcţional în maxim 10 zile nu este de mirare că evaziunea fiscală este facilă şi avem în jur de 180.000 de firme cu cifră de afaceri 0;
- controale exagerate: la modul teoretic, avem 15 autorităţi care controlează o covrigărie. La modul practic, cazuri de acest tip sunt mai degrabă excepţii, unul din lucrurile care afectează mediul de business fiind concurenţa neloială permisă prin absenţa controalelor. Cândva, anul trecut, era dat în mass-media exemplul unei firme care şi-a văzut peste noapte cifra de afaceri crescând de câteva ori prin simplul fapt că o perioadă s-au făcut în Vamă controale aşa cum trebuie şi nu au mai ajuns pe piaţă produse ilegale. Tocmai datorită “statului slab” concurenţa este distorsionată.
Se înţelege mai puţin că după 2007 şi intrarea în Uniunea Europeană perioada “romantică” a capitalismului românesc s-a încheiat şi că “haiducia” îşi reduce ponderea.
După ce am restrâns statul, atât ca pondere în economie, cât şi ca putere, este greu să presezi acum pentru crearea de locuri de muncă. Totuşi, ce poate face statul?
- Justiţie corectă şi rapidă pentru litigiile comerciale. O firmă are prea puţine mijloace la dispoziţie pentru a câştiga un litigiu comercial. Majoritatea îşi asumă pierderea şi merg mai departe. Unele nu o pot însă acoperi şi atunci mor. Legislaţia actuală avantajează ţepele şi evaziunea.
- Impunerea legislaţiei. Dacă pentru o anumită activitate este necesară respectarea unor reguli, atunci toate firmele trebuie să respecte acele reguli.
- Încurajarea micilor afaceri. Până în prezent, statul român a făcut sluj în faţa multinaţionalelor, neluând nici o măsură pentru întărirea şi dezvoltarea capitalului autohton. Micile afaceri sunt puse să concureze cu multinaţionalele, deşi evident că nu au şanse. Acum, ca membri UE, din păcate, dispunem de mai puţine pârghii în acest sens, dar tot se poate face ceva dacă există voinţă.
- Protecţionism. Din nou, statutul de membri UE limitează posibilităţile, dar se poate negocia şi găsi mijloace prin care să se protejeze anumite industrii/sectoare autohtone.
- Conservarea locurilor de muncă existente. Un Cod al Muncii mai orientat către drepturile angajaţilor. Concedierea trebuie să fie o măsură de ultim resort, nu prima care se ia în caz de problemă.
- Formarea unei forţe de muncă bine calificată. Întrucât învăţământul profesional a fost desfiinţat, acum avem firme care caută parteneriate cu licee în vederea pregătirii de personal pentru anumite meserii. La Braşov, dacă nu mă înşel, s-a deschis chiar o profesională privată. Sunt o grămadă de bani europeni pentru dezvoltarea resurselor umane care se irosesc aiurea.
