Pe 27 iunie prim-ministrul irakian Nouri al-Maliki sublinia că noul plan de reconciliere naţională pe care l-a propus în parlament în urmă cu două zile nu va oferi clemenţă celor care au ucis cetăţeni americani sau irakieni în numele insurgenţei sau al terorismului. “Acesta este un angajament internaţional, un angajament etic: cine ucide nu va fi protejat de amnistie”, a spus el.
Aceste afirmaţii dure aveau menirea de a întări susţinerea pentru planul de conciliere în 24 de puncte la care s-a lucrat câteva săptămâni şi care este menit să taie elanul mişcărilor de insurgenţă predominant sunnite şi să pună capăt conflictului religios – principala ameninţare la adresa stabilităţii pe termen lung a Irakului. Spre lauda sa, în urma presiunilor făcute de ambasada americană şi de membrii aripii dure a coaliţiei guvernamentale a lui Maliki, dominată de şiiţi, varianta finală a planului nu include o propunere controversată, susţinută de unii lideri arabi sunniţi, în care se face o distincţie între terorism şi “rezistenţa naţională” împotriva ocupaţiei străine. Aşa cum recunoaşte însuşi Maliki, “avem oameni care au recunoscut că au ucis 10, 20, 50, uneori chiar 100 de irakieni sau americani. Cred că, dacă s-ar anunţa o amnistie generală, aceasta ar avea consecinţe negative serioase”.
Această sugestie politică nu a fost ratată de guvernul SUA. Ambasadorul Zalmay Khalilzad observa că “pentru a pune capăt unui război, trebuie să se obţină un echilibru între nevoia de reconciliere şi nevoia de justiţie”, iar Maliki pare a încerca să găsească un astfel de echilibru.
Cu toate acestea, planul rămâne neclar în multe privinţe, iar administraţia Bush şi diplomaţii americani trebuie să se asigure că guvernul irakian, care are ultimul cuvânt, nu cedează, nu îi amnistiază pe insurgenţii arestaţi şi dovediţi că au vărsat sânge american sau al soldaţilor coaliţiei şi nu evită să ia măsurile necesare pentru a permite realizarea unei reconcilieri reale.
Elementele Planului Maliki
Planul de reconciliere al prim-ministrului Maliki vizează reducerea atacurilor insurgenţilor prin dialog politic, prin măsuri de construire a încrederii sau o amnistie limitată la “infracţiuni mai mici”, care ar putea include acte minore de sabotaj sau afilierea la Partidul Baas al lui Saddam Hussein.
Cu toate acestea, “lansarea acestei iniţiative de reconciliere”, a avertizat el, “nu ar trebui privită ca o recompensă sau o acceptare a acţiunilor criminalilor sau ale infractorilor”. Nu au ce căuta în noul Irak, a mai adăugat el, extremiştii islamici sau susţinătorii înrăiţi ai regimului lui Saddam Hussein, care stau la baza actelor de insurgenţă. Amnistia cerută de liderii arabi sunniţi pentru luptătorii de “rezistenţă” s-ar aplica doar acelor deţinuţi care “nu au fost implicaţi în acţiuni infracţionale sau teroriste”.
Maliki a înăsprit tonul planului sub presiunea liderilor coaliţiei Alianţa Irakiană Unită (UIA), din care face parte, şi în special a principalului partid din coaliţie, Consiliul Suprem pentru Revoluţia Islamică în Irak, care a adoptat o linie mai dură împotriva compromisului cu insurgenţii sunniţi. În întâlnirea organizată de UIA (inclusiv partidul lui Maliki, Partidul Dawa) pentru a pune la punct ultimele detalii ale planului, aceştia au limitat oferta de amnistie doar la insurgenţii care nu au participat la atentate teroriste sau crime împotriva umanităţii şi care sunt dispuşi să renunţe la violenţă, să se angajeze să respecte statul de drept şi să sprijine guvernul liber ales.
Una dintre clauzele controversate eliminate din versiunea finală a fost cea care făcea distincţia dintre forţele de “rezistenţă naţională” şi “terorişti”. Altele conţineau un apel explicit la lichidarea miliţiilor şi a “escadroanelor morţii” şi apeluri deschise la comunicarea unui plan concret pentru retragerea americană, în funcţie de condiţiile de securitate din Irak.
Documentul rezultat conţine numeroase puncte neclare, din cauza negocierilor intense purtate pentru identificarea unor poziţii comune. Însă planul reuşeşte să schiţeze etapele dezarmării miliţiilor şi ale întăririi forţelor de securitate irakiene o dată cu retragerea treptată a trupelor străine. (Atunci când Maliki a preluat puterea, a promis că armata irakiană va prelua controlul operaţiunilor de securitate de la coaliţia condusă de SUA în cel mult 18 luni.)
Planul de reconciliere mai presupune:
* Înfiinţarea unei comisii de supraveghere a procesului de reconciliere, cu sucursale în toate provinciile irakiene;
* Interzicerea încălcării drepturilor omului, îmbunătăţirea condiţiilor din închisori şi pedepsirea celor responsabili pentru tortură;
* Reformarea procesului de debaasificare, prin subordonarea sa faţă de sistemul judiciar, şi analiza cazurilor în care unii membri ai Partidului Baas au fost obligaţi să se retragă din viaţa publică după 2003;
* Asigurarea independenţei forţelor armate faţă de partidele politice şi interzicerea amestecului armatei în politică;
* Introducerea obligativităţii emiterii de mandate judecătoreşti pentru realizarea raidurilor armate sau poliţieneşti.
Planul oferă o imagine generală a măsurilor care trebuie luate pentru a se pune capăt violenţei politice din Irak. El pune în mişcare un proces de negociere îndelung amânat între guvern şi diversele facţiuni ale insurgenţilor. Reconcilierea trebuie să fie un proces irakian, condus de irakieni. Dar Statele Unite trebuie să îşi prelungească implicarea pentru a se asigura că dezbaterile legate de reconciliere şi procesul de reconciliere în sine conduc la sporirea securităţii.
De ce este nevoie pentru reconciliere
Patru condiţii trebuie îndeplinite de orice proces de reconciliere, pentru a se asigura succesul acestuia:
1) Insurgenţii trebuie să depună armele, să respecte statul de drept şi să se angajeze să sprijine guvernul ales;
2) Miliţiile trebuie dezarmate sau încorporate în armata irakiană;
3) Teroriştii şi criminalii de război, inclusiv membrii loiali ai fostului regim al lui Saddam trebuie deferiţi justiţiei şi nu trebuie să li se permită accesul ca forţă politică pe scena publică;
4) Viaţa şi siguranţa trupelor americane şi ale celorlalte forţe din coaliţie nu trebuiepuse în primejdie.
Guvernul SUA trebuie să monitorizeze îndeaproape desfăşurarea procesului de reconciliere pentru a se asigura de respectarea acestor obiective şi de faptul că sacrificiile făcute de soldaţii americani în Irak nu sunt compromise de încercări prost gândite de pacificare a celor cu care ei s-au luptat pentru a asigura libertatea Irakului.
