Prognozele Băncii Mondiale, destul de optimiste, merg pe aceeaşi linie cu CNP şi guvernatorul Mugur Isărescu, indicând o creştere economică de cca 3-4%. De partea cealaltă stau Casandrele care prevestesc o prăbuşire de proporţii catastrofice. Încercând să găsesc explicaţii ale unei eventuale prăbuşiri nu am reuşit să dau decât peste un singur argument: “la ei este criză, deci va fi şi la noi, suntem condamnaţi, n-avem nici o şansă”. Cu toate acestea, situaţia României este mult diferită şi nu poate fi judecată la grămadă.
Actuala criză economică are măcar un punct indubitabil: nu seamănă cu nimic din ceea ce a fost vreodată. Ca atare, paralele, comparaţiile cu situaţii din trecut, cu experienţa altor ţări, sau chiar cu „ştiinţa” economică trebuie luate cu mai mult de „un gram de sare”. Sigur, când o agenţie ca Standard & Poor intră într-un joc mizer la adresa României, articole de genul celui în care se profeţea un curs de 5-6 lei pentru un euro pe baza estimării unui valutist arab, a unei tanti vânzătoare de credite şi a unor analişti anonimi nu ar trebui să surprindă. Dar, trebuie înţeles că prognozele economice sunt mai degrabă proiecţii de trenduri decât ştiinţă.
România este un caz diferit, iar actuala criză nu are prea multe de a face cu „criza mondială”. Aici nu este vorba de celebrul mit al excepţionalismului românesc, “ca la noi la nimenea”, ci de elemente concrete şi de indicatori economici, micro şi macro. Să ne uităm puţin la câţiva dintre ei, cei mai utilizaţi de adepţii teoriei catastrofei:
Criza românească este de natură internă. Colegul Mihnea Graur argumentează convingător în articolele sale despre rădăcinile interne ale crizei româneşti. Pe scurt, problemele care încep să apară acum au prea puţin legătură cu criza economică mondială şi ele ar fi apărut oricum. Ele au fost accentuate mediatic şi psihologic de campania electorală (şi încă sunt influenţate de asta) şi ţin în primul rând de deficienţe de management economic şi administrativ. Cred că cea mai potrivită analogie este cu un automobil. Faptul că are o bujie defectă nu are nici o legătură cu faptul că plouă afară. Este defectă, indiferent dacă e ploaie sau soare. Economia românească are câteva bujii defecte. De aceea, şi soluţiile trebuie căutate în plan intern, nu extern.
Creşterea economică. Spre deosebire de celelalte ţări, recesiunea mondială prinde România pe o creştere record. Una este când ai o creştere de 3% şi o scădere de 2% te poate împinge spre recesiune, şi alta este o creştere de 8-9% de unde o scădere chiar de 6% te duce la o creştere de 3%.
Instabilitatea cursului. Din păcate, cursul valutar de la noi are mai puţin de a face cu performanţele economice, cât mai mult cu speculaţiile. În general, piaţa noastră valutară este destul de redusă ca volum, astfel încât sume mici pot aduce schimbări mari de curs. Pe măsură ce apele se vor mai linişti şi profeţiile negative nu se vor împlini, leu îşi va reveni la flotarea în zona 3,6.
Agenţiile de rating. Agenţiile de rating au o problemă încă de la cazul Enron. Faptul că după ce s-au ars cu ciorba americană suflă acum în iaurtul unor ţări “nevinovate” ne creează într-adevăr o problemă, însă nu cred că ele sunt realiste. Nu s-a schimbat nimic fundamental în economia internă, iar indicatorii macroeconomici s-au îmbunătăţit (inflaţia scade, deficitul scade, importurile sunt în proporţie de 85% pentru producţie, exporturile cresc mai repede decât importurile). De aceea, decizia Comisiei Europene de a reglementa activitatea acestor agenţii mi se pare de bun simţ. Personal, nu cred că ratingul va influenţa deciziile de investiţii, dar afectează accesul la finanţări şi practic împing România în braţele FMI, o instituţie a cărei eficienţă este cvasi-nulă.
Recesiunea de “la ei”. În general, ni se oferă argumentul că exporturile româneşti vor fi afectate de recesiunea din Europa. Argumentul pare logic, însă există unele aspecte trecute sub tăcere: ponderea exporturilor în PIB este destul mică prin comparaţie cu alte ţări, fiind în jur de 30% (faţă de 80% în Ungaria, de exemplu). Deocamdată, exporturile şi-au încetinit ritmul de creştere la 17,5% (de la 24%). Până la scădere, mai este. În plus, majoritatea exporturilor româneşti sunt avantajate de actualele circumstanţe.
Scăderea finanţărilor. Fiindcă “banii devin scumpi”, accesul la finanţare va scădea şi va afecta întreprinderile. Din nou, un argument care pare logic, dar avem aspecte care modifică un pic tonul sumbru. Profitabilitatea filialelor româneşti a fost din totdeauna superioară profitabilităţii de pe alte pieţe (în cadrul companiilor multinaţionale). De aceea, este ilogic din punct de vedere al businessului să amputezi organul sănătos pentru a-l susţine pe cel bolnav. De aceea, nu întrevăd mari modificări ale accesului la finanţare. Desigur, unele investiţii pot fi amânate datorită contextului – de exemplu Dacia nu are rost, pentru moment, să-şi extindă capacitatea de producţie. Desigur, multe companii vor profita pentru a face ajustări şi optimizări, dar pentru ele criza este doar pretext al unor mişcări naturale, care oricum s-ar fi făcut la un moment dat.
Creşterea şomajului => scăderea consumului. În urmă cu doar câteva luni, toată lumea trâmbiţa deficit de personal de ordinul miilor sau chiar zecilor de mii. În construcţii se spunea că este nevoie de 300,000 de persoane. Băncile voiau vreo 12,000 de persoane ş.a.m.d. Chiar atât de repede a dispărut necesarul? Asta ar însemna fie că acel necesar era umflat, fie că acum sunt exagerate plângerile. Eu am spus că cea mai mare parte a disponibilizărilor anunţate fie sunt preventive şi nu ajung şi să fie puse în practică, fie (mai ales în cazul companiilor mici şi medii) o trecere în zona neagră. De asemenea, o parte însemnată a acestor concedieri provin din zone cu sezonalitate – construcţiile, de exemplu – şi ele sunt naturale, petrecându-se în fiecare an. “600 de concedieri la Dacia” sună dramatic, însă, totuşi, vorbim de contracte de muncă pe durată determinată, deci, personal angajat temporar. Consumul nu va scădea în termeni cantitativi, ci doar se va reprofila calitativ.
Scăderi pe toată linia. Se dau ca exemple două industrii: imobiliarele şi automobilele. În primul caz, piaţa nu era determinată de cerere solvabilă, ci de cererea speculativă. Practic, era vorba de aceeaşi bani care se învârteau în cerc. “Investitorii” cumpărau apartamente, pe care le revindeau după o perioadă pentru a cumpăra altele. Astfel, preţurile erau crescute artificial. În momentul în care au dispărut de pe piaţă marii clienţi speculativi, cei care cumpărau zeci, chiar sute de apartamente, piaţa a intrat în blocaj. Însă asta afectează mai puţin economia în ansamblu. Cu piaţa auto este o altă problemă. Acolo blocajul este dat de importurile second-hand, aduse pe “persoană fizică”, nefiscalizate.
Oprirea creditării. Aici este vorba în special de normele BNR, nu de voinţa băncilor. Regulamentul BNR a limitat drastic cererea solvabilă, iar măsura ar fi trebuit luată încă de anul trecut, când euro era la 3,1. Iar creşterea vizibilă a numărului de restanţieri are mai degrabă de a face cu terminarea perioadelor promoţionale decât cu criza economică. S-ar fi ajuns aici şi fără criza economică. Sunt cazuri în care rata a crescut cu 50%, suficient ca să dea peste cap multe bugete. Astfel, practica de fentare a normelor BNR (cu ajutorul băncilor şi a BNR-ului, care a închis ochii senin) se întoarce împotriva clienţilor.
Reducerea investiţiilor străine. În mod evident, din moment ce resursele financiare devin din ce în ce mai scumpe, proiectele de investiţii vor scădea pe termen scurt. Unele vor fi doar amânate, la altele vor fi pur şi simplu anulate. Pe termen mediu şi lung însă, România are un potenţial uriaş. Forţă de muncă numeroasă (pe alocuri chiar bine pregătită), piaţă foarte mare (nu trebuie uitat că aproape 40% din populaţie participă foarte puţin sau chiar deloc la economie), o fiscalitate interesantă. Cei 2-3 milioane de români din străinătate (desigur, nu se vor întoarce toţi) reprezintă un potenţial care, mai devreme sau mai târziu, va ajunge să fie fructificat. Creşterea preţurilor la alimente va deschide cât de curând agricultura românească, dacă nu business-urilor locale, celor străine care nu vor ezita să facă bani frumoşi. De asemenea, post-globalizarea va duce la creşterea importanţei producţiei locale/sau măcar regionale, iar aici România este din nou bine plasată deoarece mai are suficient loc pentru investiţii în vreme ce în ţările din jur /spre vest/ piaţa este aproape saturată.
Scăderea remiterilor “căpşunarilor”. Aici se oferă exemplul Mexicului, unde acestea au scăzut cu 80%. Îndrăznesc să spun că nu se va simţi o scădere foarte mare. O parte din “căpşunari” se vor repatria, aducând cu ei câştigurile realizate până acum. Astfel, în loc să trimită 500-600 euro/lună, vor veni cu 5000-6000 de euro poate chiar mai mult. Asta va alimenta, pe termen scurt, consumul, făcând ca efectele crizei asupra lui să fie mai mici. Nici numărul celor care vor alege să se întoarcă nu va fi atât de mare pe cât se aşteaptă. O parte dintre ei s-au integrat destul de bine în ţara în care lucrează şi le va fi foarte greu să se întoarcă. Mai repede vor încerca să rezolve problema acolo decât să revină acasă, unde oricum nu-i aşteaptă pe termen scurt nimic bun. Evoluţia pe termen mediu va depinde de modul în care ţările respective (Spania şi Italia, în special) vor reuşi să-şi rezolve problemele.
Scăderea consumului. Aici cred că mai degrabă avem de a face cu schimbarea obiceiurilor de cumpărare decât cu o reducere cantitativă a consumului. Nu se mai cumpără maşini noi, se cumpără maşini second-hand. Nu se mai cumpără cafea ambalată, ci cafea “vrac”. Nu se mai cumpără bere la doză, ci bere la PET. Nu se mai cumpără Coca Cola, ci Adria, salamul săsesc este înlocuit de parizer ş.a.md. De pierdut, pierd producătorii care nu ştiu să se adapteze modificării cererii.
Şomajul. De “s-a dat voie” la şomaj în România, acesta a fost mascat. Au fost mai întâi pensionările forţate al căror efect se va mai resimţi în economie încă vreo 10 ani, fiindcă abia acum au ajuns majoritatea celor pensionaţi în anii ‘90 la vechimea necesară unei pensii “normale”. Apoi au fost plecările în străinătate care au redus presiunea socială. Acum, un disponibilizat are toate şansele să îşi caute de lucru în străinătate – sau să caute diverse alte aranjamente – decât să pună presiune pe bugetul statului. oricum, indemnizaţia de şomaj este foarte mică.
Falimentul IMM-urilor. Finanţarea a fost dintotdeauna o problemă a IMM-urilor. Actuala conjunctură economică nu schimbă foarte mult datele problemei. Nici înainte băncile nu se îngrămădeau să ofere credite pentru IMM-uri – la modul real, nu în pliantele de marketing. Nu este de aşteptat un şir de falimente în acest sector aşa cum ne ameninţă preşedintele unei asociaţii a oamenilor de afaceri care mai mult este prezentă în mass-media prin declaraţiile preşedintelui decât prin acţiunile întreprinse în sprijinul oamenilor de afaceri. IMM-urile vor supravieţui sau vor falimenta ca şi până acum, în funcţie de abilitatea managementului de a genera afaceri, nu din cauza lipsei de ajutor din partea băncilor.
Apoi, avem un procent însemnat de economie gri spre negru, estimat în jur de 20% din PIB. Deci, printr-un regim mai inteligent al taxării se poate împinge în zona economiei fiscalizată un procent din acesta, încă o resursă care poate fi utilizată pentru a depăşi criza. O reducere a cotei unice cu 2-3 procente, coroborată şi cu o reducere a taxării salariilor astfel încât cota totală să nu mai fie 50-50 stat-angajat, de exemplu, prin reducerea impozitului pe salarii până la 3000 lei. De asemenea, se pot încuraja investiţiile sau economisirea (atât cele ale companiilor, prin deducerea lor din profit într-o proporţie sau alta, cât şi a celor personale, de exemplu, renunţarea la impozitul pe dobândă, prime pentru achiziţii “verzi”). Acestea trebuie combinate pe o taxare mai aspră a consumului – creşterea TVA cu 1-2 procente şi a accizelor.
Surse şi resurse există.
