De ce pierde NATO războiul din Afganistan?

După 7 ani de tăcere, frontul antiterorist din Afganistan a cunoscut în ultimul an o reînviere spectaculoasă.

Atacurile talibanilor au cres­cut lunar, numărul victimelor americane din Afganistan a depăşit numărul celor din Irak, iar în ultimele patru luni atât John McCain, cât şi Barack Obama şi-au găsit timp pentru o deplasare la Kabul şi pentru a atrage atenţia că vechiul inamic al SUA, talibanii, sunt gata să revină. O întrebare decisivă rămâne însă fără răspuns: cum au reuşit vreme de şapte ani talibanii să scape presiunii armatei SUA şi să devină în ultimele 12 luni o forţă militară demnă de luat în considerare?

Afganistan: citadela Asiei Centrale

Primul răspuns vine din istorie. Întotdeauna marile puteri au consi­derat Afganistanul drept o ţară săracă, incapabilă să facă faţă cerinţelor războiului modern şi ca atare uşor de îngenunchiat militar.
Această eroare de concepţie a stat la baza înfrângerii Marii Britanii în 1879 la Kabul, înfrângere ce a avut drept urmare menţinerea indepe­n­denţei Afganistanului în următorii 100 de ani. În 1979 URSS a crezut că va spulbera rezistenţa unui popor slab înarmat şi abia ieşit din evul mediu. Au urmat 10 ani de înfruntări militare disperate şi în iarna 1988/1989 sol­da­ţii sovietici părăseau înfrânţi Afga­nis­tanul. În 2001 Statele Unite cădeau în aceeaşi capcană invadând Afganis­ta­nul fără suficiente efective.
Şapte ani mai târziu trupele SUA luptă încă împotriva unui duşman tot mai puternic. Lecţia istorică a citadelei Afganistan, extrem de dificil de cucerit, este predată încă o dată, şi cu mii de victime.

Războiul fără soldaţi

Cea mai mare problemă de secu­ritate a Afganistanului o reprezintă lip­sa efectivelor militare ale NATO în această ţară. Armata SUA solicitată la maximum de conflictul din Irak şi anga­jamentele din Peninsula Coreeană nu are la dispoziţie noi trupe, iar aliaţii europeni din NATO nu sunt dispuşi la creşterea efectivelor şi implicit a victimelor.
La ora actuală în Irak se află circa 175.000 militari SUA, 20.000 militari britanici şi 5.000 efective diverse, plus o armată privată a SUA: Blackwater cu efective de circa 200.000 de soldaţi, adică un total de aproape 400.000 de soldaţi. În acelaşi timp în Afganistan (ţară cu o suprafaţă cu 50% mai mare ca a Irakului) se află doar circa 50.000 de militari din diverse naţiuni.
Această disproporţie a trupelor ne dă o primă explicaţie a cauzelor eşe­cu­lui din Afganistan: insuficienţa trupelor. Asta înseamnă imposibilitatea de a controla teritoriul, de a păzi infras­truc­tura şi de a efectua operaţiuni militare de amploare.
A doua problemă militară este cea a armatei afgane. De la început s-a dorit ca în condiţiile unei prezenţe mili­tare a NATO destul de redusă, sarcina principală a luptei antiteroriste să revină armatei afgane. Această spe­ran­ţă nu s-a materializat, efectivele armatei afgane au crescut cu greu la circa 10.000 de soldaţi, numărul voluntarilor e redus, presiunile asupra celor care se înrolează sunt mari, iar armamentul distribuit armatei afgane este vechi şi face ca numărul victimelor să fie extrem de ridicat în confruntările cu talibanii, ceea ce reduce apetitul trupelor afgane de a lupta.
Incapacitatea armatei afgane de a face faţă luptei cu talibanii a fost dezvăluită în timpul luptelor pentru oraşul Musa Qala, o fortăreaţă talibană în zona de sud. Deşi iniţial operaţiunea trebuia să fie tocmai proba vitalităţii noii armate afgane, luptele au dovedit contrariul, trupele guvernului de la Kabul au fugit, părăsind armamentul şi poziţiile din jurul oraşului.
A fost necesară intervenţia aviaţiei SUA şi două săptămâni de bom­bar­dament pentru ca trupele britanice să ocupe oraşul şi să permită armatei afgane să defileze. Astăzi Musa Qala este din nou sub control taliban.  Proba finală a ineficienţei trupelor de la Kabul a fost dată în luna iulie, când preşedintele ţării, Hamid Karzai, a încercat să treacă în revistă trupele sale. Efectul? La 10 minute de la începerea paradei, trupele afgane au îndreptat armele spre tribuna oficială încercând să îşi ucidă preşedintele. Numai intervenţia trupelor NATO l-a salvat pe Hamid Karzai de la întâlnirea „mortală” cu armata sa. Prost înar­ma­te, prost pregătite şi mai ales demo­ralizate de faptul că în Afganistan toată lumea înţelege că NATO e trecător, talibanii sunt veşnici, armatele afgane sunt incapabile să reprezinte ajutorul sperat în lupta antiteroristă.

Droguri, corupţie şi islamism

Starea deplorabilă a armatei afga­ne este doar oglinda stării Afga­nis­tanului la şapte ani de la invazia ame­ri­cană. Cel mai frapant lucru rămâne transformarea ţării în sursa mondială a comerţului cu opiu. Sub paza trupelor NATO talibanii cultivă sute de mii de hectare de cana­bis, în aceste zone trupele NATO nu in­tră niciodată pentru a nu deranja culti­varea pământului cu… canabis, apoi talibanii recoltează pro­ducţia şi o vând filierelor occi­den­tale şi pakistaneze care inundă piaţa occidentală.
Comer­ţul este atât de profitabil încât anumite rapoarte arată că au intrat pe filieră chiar şi comandanţi inferiori ai NATO, care livrează taliba­ni­lor armament şi muniţie  cu care aceş­tia atacă trupele occidentale. Un raport al Departa­men­tului de Stat arată că în Afganistan procentul armamentului distrus depă­şeşte 30%. După câteva luni, în raidurile anti-talibane trupele NATO au avut surpriza să captureze armament SUA. Enigma armelor distruse în regis­trele SUA şi regăsite în tabăra talibanilor persistă încă.
Importanţa Afganistanului pentru piaţa mondială a drogurilor este ilustrată de faptul că, în luna noiembrie 2007 când trupele coaliţiei au lansat o operaţiune anti-drog, în Afganistan preţul cocainei s-a dublat la New York, iar statisticile criminalităţii în oraşele din SUA au crescut atât de mult încât surse din Pentagon au afirmat că au existat intervenţii pentru sistarea operaţiunilor anti-drog din Afganistan deoarece ridicau grave probleme în SUA.
Atâtea miliarde provenite din trafi­cul cu narcotice nu puteau să nu dea naştere unei noi elite corupte. Toate rapoartele agenţiilor internaţionale ilustrează eşecul reformei politice în Afga­nis­tan. Aici nu există încă socie­tate civilă, partidele sunt formate pe bază de clanuri, administraţia locală e în mâinile „baronilor locali”, personaje militare implicate în traficul cu droguri ce întreţin puternice miliţii locale şi care colaborează cu talibanii. Meca­nis­mele democratice sunt cu desăvârşire necunoscute, iar puterea ulemalelor (sfet­nici religioşi, apropiaţi talibanilor) e mai mare decât oricând. Legislaţia implementată în Afganistan la şapte ani de la căderea talibanilor este la fel de dură ca a acestora, femeile sunt lipsite de drepturi, educaţia este de tip radical islamic, portul vălului islamic complet este obligatoriu, iar în 2005, când un afgan a vrut să treacă la creş­ti­nism, pentru a nu fi ucis, a trebuit scos din ţară. Dacă pentru asta a tre­buit invadat Afganistanul atunci multă lume se întreabă de ce soldaţii occi­den­tali nu pleacă de acolo. Legi tali­bane păzite de soldaţi NATO asta este destul de greu de digerat şi e măsura eşecului NATO în Afganistan.
La şapte ani de la invazie, bilanţul este clar negativ: un stat dominat de ineficienţă, corupţie, droguri, sărăcie cum­plită (peste 80% din populaţie este sub limita de subzistenţă) şi  legi  talibane. Care dintre afgani ar vrea să moară apărând acest stat? Nici unul.

Cheia e în Pakistan

În timpul summit-ului NATO din aprile 2008 de la Bucureşti a avut loc o conferinţă militară dedicată efortului aliat din Afganistan. Spre surpriza mea aproape nimeni nu a înţeles că soluţia pentru Afganistan se află doar în colaborarea cu Pakistanul. În mai, când candidatul Barack Obama a prezentat această idee, a fost acuzat de incompetenţă în materie de politică externă. Astăzi însă tot mai multă lume priveşte spre Islamabad ca spre salvatorul situaţiei din Afganistan. În primul rând, din punct de vedere militar, intervenţia NATO din Afganistan nu poate fi menţinută fără sprijnul Pakistanului: aprovizionare, survol aerian, sprijin logistic. Apoi  graniţa cu Pakistanul este locul de unde vin luptătorii talibani, provincia de Nord-Vest fiind leagănul rezistenţei anti-SUA din Afganistan. Intervenţia armatei pakistaneze ar putea stabiliza zona. Fără armata  Pakistanului nu există o opţiune militară satisfă­cătoare în zonă. Bineînţeles Pakistanul are interese strategice şi politice în zonă şi trebuie mărturisit că timp de decenii Afganistanul a putut fi eliberat de sovietici datorită armatei pakistaneze, apoi stabilizat tot datorită Islamabadului. Această experienţă merită reeditată. Similitudinea de populaţii între nordul Pakistanului şi Afganistan, dorinţa Isla­mabadului de a se bucura de bogăţiile Asiei Centrale ca zonă de dezenclavizare spre Oceanul Indian, toate arată că geo­politic Pakistanul şi Afganistanul trebuie să coopereze.
Actuala politică a NATO de smulgere a Kabulului din alianţa cu Islamabadul nu poate duce decât la eşec.

Ce rămâne de făcut?

Începerea rapidă a unui proiect de nation building, distrugerea traficului cu narcotice, construirea unui stat laic, cooperarea cu Pakistanul şi creşterea efectivelor militare în Afganistan la circa 200.000 de soldaţi pe o perioadă de 15-20 de ani pot asigura stabili­za­rea ţării. Retragerea NATO acum ar însem­na prăbuşirea aproape imediată a guvernului de la Kabul şi revenirea la putere a talibanilor. Menţinerea efec­ti­velor actuale nu permite decât con­trolul câtorva mari oraşe, lăsând 80% din ţară sub controlul narcotraficanţilor şi taliba­nilor, ceea ce ar echivala cu un război pierdut. Numai creşterea masi­vă a efectivelor şi a investiţiilor în zonă ar putea reechilibra Afganistanul. Deo­cam­dată nimeni nu pare a fi gata să contribuie la această substanţială sporire de efective şi de fonduri. Până atunci Afganistanul rămâne un stat eşuat şi un exemplu de cum nu trebuie reconstruit un stat.

Publicat în : Politica externa  de la numărul 59