Creşterea spectaculoasă a cererii pentru energie în China şi răspunsul puterilor regionale la acest fapt schimbă dinamica politicii internaţionale. În ultimele două decenii, cererea de resurse naturale în China a crescut foarte mult. Dacă în urmă cu douăzeci de ani, China era cel mai mare exportator de petrol al Asiei de Est, acum ea este cel de-al doilea importator de petrol din lume. În ultimii doi ani creşterea consumului de energie în China a reprezentat între 20 şi 40 la sută din creşterea mondială. În timp ce scrutează mapamondul în căutare de resurse energetice, China devine un nou jucător în regiuni importante ale lumii.
Un dragon nesăţios
Cererea tot mai mare de energie şi resurse naturale a Chinei, ca procent din totalul mondial, explică importanţa sporită a Chinei pe scena internaţională. Consumul de aluminiu, nichel şi fier al Chinei, reprezentând aproximativ 20 la sută din consumul mondial, s-a dublat din 1990 până în 2000 şi probabil se va dubla încă o dată până la sfârşitul deceniului. Cam 40-45 la sută din importurile sale de petrol provin din Orientul Mijlociu şi cam 11 la sută din Iran. Peste 30 la sută din consumul său de petrol este asigurat de Africa. Preşedintele Hu Jintao şi premierul Wen Jiabao s-au străduit să asigure şi să protejeze investiţiile făcute de China în regiuni aflate la mare distanţă. Prin diplomaţie la nivel înalt, ajutoare economice şi relaţii militare, liderii chinezi au sporit influenţa Beijingului în statele producătoare de petrol.
Ca nou venit în jocul mondial al consumului de energie, Beijingul a intrat pe pieţe interzise americanilor. Unele din aceste relaţii au consolidat puterea unor regimuri periculoase, aflate în căutarea unei alternative la Statele Unite: de exemplu, prezenţa Chinei pe pieţele de resurse energetice ale Americii Latine i-a permis lui Hugo Chavez să se laude că SUA nu vor mai fi principalul consumator al petrolului venezuelean.
Beijingul sprijină dictaturi, din Khartoum până în Teheran. Statele Unite încearcă să convingă China de faptul că sprijinirea dictaturilor în statele producătoare de petrol nu este de natură să faciliteze stabilitatea pe termen lung a sistemului internaţional şi nici măcar nu consolidează securitatea energetică pe termen lung a Beijingului.
În timp ce investiţiile energetice chineze se extind în întreaga lume, strategii şi oficialii chinezi analizează opţiunile pentru asigurarea aprovizionării cu petrol a Chinei. Problema este discutată în contextul unei dezbateri mai ample în Beijing privind direcţia strategică pe care trebuie să o adopte China. Dezbaterea energetică din China a dat naştere, fără îndoială, unor politici în concordanţă cu normele internaţionale actuale. De exemplu, Beijingul creează o Rezervă Strategică de Petrol, participând pe piaţa spot a petrolului şi face eforturi pentru a îmbunătăţi eficienţa energetică internă şi astfel pentru a diminua cererea. Cu toate acestea, câteva elemente principale ale politicii de securitate energetică a Chinei rămân simple încercări de a “încuia” resursele energetice de la sursă, de a dezvolta parteneriate strategice cu producătorii de petrol şi de a dezvolta capacităţi militare cu care să poată împiedica o sistare ostilă a aprovizionării cu petrol. Politica aceasta este modelată de suspiciunea faţă de Statele Unite şi de alte puteri regionale, inclusiv Japonia şi India, precum şi de impulsul economic naţionalist potrivit căruia China ar trebui să aibă un control cât mai strict asupra propriilor resurse strategice.
China consideră că Washingtonul stă în calea unificării cu Taiwanul şi suspectează Statele Unite că ar avea ca obiectiv pe termen lung împiedicarea ascensiunii Chinei. Această percepţie accentuează convingerea generală în China că Statele Unite “controlează” piaţa petrolului şi că o va manipula în detrimentul Chinei. Mai mult, numeroşi oficiali chinezi consideră că Statele Unite îşi vor folosi statutul dominant pe mare pentru a împiedica livrările de petrol, în cazul în care China se va comporta într-o manieră ce displace Washingtonului. Aceste opinii despre politica americană pot explica de ce China nu s-a plasat mai aproape de zona “liberală” a spectrului politicilor economice.
Răspunsul Washingtonului, articulat de fostul secretar de stat adjunct Robert Zoellick, a fost încercarea de a convinge China de avantajele reciproce ale susţinerii sistemului energetic internaţional. Răspunzând anunţului Beijingului privind strategia de ascensiune paşnică (numită acum “dezvoltare paşnică”), Zoellick a prezentat ceea ce Washingtonul consideră că reprezintă o ascensiune paşnică. China, a spus el, beneficiază de sistemul internaţional creat şi garantat de America. Acest sistem este caracterizat de o expansiune a comerţului liber şi deschis, de promovarea drepturilor omului şi a democraţiei, de eforturile de combatere a proliferării armamentului, de o piaţă de energie funcţională, de transparenţă în chestiunile militare şi de încercarea de rezolvare paşnică a disputelor.
China s-a alăturat sistemului internaţional şi a beneficiat de acesta, şi i se cere acum să contribuie la consolidarea lui. În prezent, sistemul este ameninţat de teroriştii jihadişti, de statele care sprijină terorismul şi încearcă să dezvolte armament nuclear şi de dictatorii care comit genocide. Chinei i se cere să ajute la eliminarea acestor ameninţări şi să-şi definească mai larg interesele naţionale.
O Chină care respinge principalele caracteristici ale sistemului internaţional şi care încearcă să rescrie regulile va fi văzută ca o putere într-o ascensiune necooperantă, una care îi sfidează pe garanţii sistemului. La rândul lor, aceşti garanţi se vor opune mai agresiv ascensiunii sale. O Chină care ajută la susţinerea sistemului, în loc să îl submineze, va fi acceptată ca mare putere.
Politica externă a Chinei este în mare măsură determinată de politica sa energetică. Într-o măsură tot mai mare, abordarea Beijingului subminează sistemul internaţional descris de Zoellick.
Diplomaţia energetică a Chinei a oferit un paravan Iranului atunci când Statele Unite şi Uniunea Europeană au încercat să împiedice ambiţiile nucleare ale Teheranului. Politica energetică a Chinei a protejat Sudanul şi Burma de sancţiuni internaţionale aspre, în timp ce tot China oferă dictatorilor africani un scut împotriva presiunilor internaţionale pentru reformă.
Mai mult, politica energetică actuală a Chinei alimentează tensiunile cu principalul aliat asiatic al Washingtonului, Japonia, şi generează consternare în India. Acţiunile Chinei au întărit de asemenea impulsurile economice naţionaliste atât în Japonia, cât şi în India, atrăgându-le într-o competiţie energetică în ţări ca Burma.
Securitatea energetică – joc de sumă zero
China a devenit mai deschisă în ce priveşte rolul Armatei Populare de Eliberare (PLA) în “protejarea dezvoltării economice a Chinei.”
Mai mult, Cartea albă a apărării pe 2006 publicată în China afirmă că “armata naţională a Chinei oferă garanţia menţinerii securităţii şi unităţii Chinei, şi a îndeplinirii ţelului de construire a unei societăţi prospere în toate privinţele. Construirea unui industrii a apărării puternice şi solide este o sarcină strategică în efortul de modernizare al Chinei.” Ofiţerii chinezi vorbesc despre dezvoltarea unei forţe navale expediţionare. Această ambiţie există, dar caracteristicile şi capacităţile viitoare ale armatei chineze sunt necunoscute. O Chină care îşi dezvoltă capacităţi sporite de proiectare a puterii ar modifica semnificativ peisajul geopolitic pentru SUA, obişnuite să controleze oceanele.
Dacă percepţia chineză a securităţii energetice ca joc de sumă zero persistă în paralel cu suspiciunea faţă de intenţiile strategice ale SUA, competiţia sino-americană se va înteţi. Dacă China continuă să devină mai puternică şi mai bogată, Beijingul îşi va dezvolta capacităţi de apărare a surselor de petrol, aşa cum au făcut-o şi alte puteri în ascensiune. Deşi o astfel de evoluţie nu ar conduce în mod inevitabil la un conflict cu Statele Unite, în cazul în care aspiraţiile naţionale ale Chinei nu se modifică Washingtonul va percepe probabil capacitatea Chinei de proiecţie a puterii drept o ameninţare.
Statele Unite încearcă să atragă China în nenumărate încercări de cooperare în domeniul securităţii energetice, în programe ca ecologizarea prelucrării cărbunelui sau Forumul SUA-China pentru Industria de Petrol şi Gaze. Dar aceste iniţiative par să aibă un impact redus asupra percepţiilor strategice ale Chinei. Atâta timp cât China luptă pentru un statut dominant în Asia, ea va percepe Washingtonul ca pe o ameninţare în calea realizării acestei ambiţii. Strategiile Beijingului vor fi concepute având în vedere o “ameninţare americană”. Deoarece politica energetică este strâns legată de politica externă, China îşi va modifica abordarea privind securitatea energetică doar dacă acceptă sistemul politic internaţional actual.
Continuare în numărul viitor
