Se vorbeşte foarte mult în media din România despre regimuri dictatoriale, dosare şi informatori, poliţie politică, ofiţeri torţionari, abuzuri etc. Instituţia de securitate a regimului de tip sovietic instaurat în România după al doilea război mondial a fost – încă de la sfârşitul anilor ’60 –, este şi probabil că va mai fi condamnată, încă o bună bucată de timp, mai ales de către oamenii politici, şi cu ei la unison de vocile unor formatori de opinie.
Cu toate acestea, lucrări ştiinţifice despre instituţia Securităţii apar foarte rar în literatura de specialitate din România, ceea ce înseamnă că înverşunarea discursului anti se bazează pe absolut orice alte considerente în afară de cele obţinute prin studiul metodic, acribia, meticulozitatea şi, nu în cele din urmă, echilibrul, luciditatea ori exactitatea şi spiritul obiectiv al omului de ştiinţă.
Ce este poliţia politică?
S-a folosit şi se foloseşte excesiv, chiar până la saturaţie, sintagma securitate-poliţie politică, dar nimeni nu se încumetă – nici măcar Legea 187 din 1999 privind deconspirarea Securităţii, cu toate modificările ulterioare – să explice care este experienţa istorică ori ce înseamnă la ora actuală poliţia politică sau de ce este necesar să se deconspire agenţii şi ofiţerii poliţiei politice. Dar, ceea ce este şi mai ciudat, absolut nimeni nu îndrăzneşte să se pronunţe dacă nu cumva astfel de deconspirări pot avea repercusiuni asupra credibilităţii actualelor instituţii îndrituite prin legi organice să apere securitatea regimului democratic din România, istaurat după evenimentele din decembrie 1989.
Definirea poliţiei politice, ca instituţie, este o chestiune de bun-simţ. Ea nu reprezintă altceva decât totalitatea structurilor instituţionale, deci care funcţionează pe bază de lege, pentru a preveni, a reduce sau a ţine sub control fenomenul infracţional referitor la ordinea constituţională. Deci cine se angajează să acţioneze pentru a schimba regimul constituţional prin alte mijloace decât cele prevăzute chiar în Constituţie intră automat în obiectivul de lucru al poliţiei politice. De aici rezultă că istoria este foarte generoasă, oferindu-ne suficiente exemple de regimuri politice, democratice ori totalitare/tiranice, în care a funcţionat şi încă funcţionează instituţii de securitate, adică poliţii politice. Şi insistăm asupra sintagmei securitate-poliţie politică, întrucât instituţia securităţii apără ordinea constituţională, deci regimul politic şi valorile sale.
Ce este securitatea?
Cum arată instituţia securităţii? Iarăşi, se poate răspunde la fel de simplu; sau, ca să parafrazăm un celebru fondator al materialismului dialectic şi istoric, „după chipul şi asemănarea” regimului politic care a creat-o şi în slujba căruia acţionează. Prin urmare, instituţia de securitate nu poate fi nici mai bună, dar nici mai rea decât regimul politic care o finanţează de la buget, o împrospătează permanent cu noi legi, hotărâri, ordonanţe, strategii ori doctrine de securitate, doar-doar o corespunde până la perfecţiune „înaltelor exigenţe”, perspectivelor de integrare etc., etc. În urma unor astfel de eforturi guvernamentale, o instituţie de securitate prezentă va fi întotdeauna mai bună decât un model istoric. Logica simplă iar ne sare în ajutor. Cunoşti din istorie unde s-au făcut greşeli şi abuzuri, le înlături şi astfel pregăteşti instituţia pentru a face faţă noilor provocări, eventual ale lumii globalizate unipolar sau multipolar, după preferinţă.
După cum se poate constata, e foarte uşor să pui pe picioare o instituţie de securitate, care să fie mai bună, în sensul de performanţă profesională, faţă de aceea care a existat în vechiul regim. Condiţia fundamentală e să o cunoşti pe cea veche, cu lux de amănunt, pentru a nu-i mai repeta greşelile. Cunoaşterea istoriei devine astfel fundamentală, iar cine tratează cu superficialitate această problemă va avea parte de o instituţie de securitate superficială. În limbajul de specialitate înseamnă că avem de-a face cu o pseudoinstituţie de securitate, care mai degrabă „mimează încadrarea în epocă”, adică se bagă în seamă fără să fie întrebată.
Cum se aleg şefii?
A desemna şefii acestor instituţii în exclusivitate pe criterii politice, mai nou după un algoritm politic, este cea mai bună dovadă că ne aflăm în faţa unei poliţii politice, care în regimurile democratice, spre deosebire de cele totalitare, îşi schimbă culoarea politică în funcţie de ceea ce voinţa naţională a exprimat prin vot. Regula se aplică şi în cazurile de circumstanţă, adică atunci când voinţa naţională a fost reprezentată doar de 50% din electorat (alegătorii cu drept de vot prezenţi la urne). Ce se mai poate înţelege din acest exemplu, luat desigur tot din istorie, chiar la întâmplare, şi de aiurea? Cred că este vorba de o certitudine, şi anume că nu întotdeauna chipul şi asemănarea instituţiei de securitate reprezintă voinţa majorităţii. Este suficientă doar o parte pentru a impune o anumită culoare politică instituţiei de securitate, iar cealaltă parte care nu s-a exprimat prin vot va trebui s-o suporte, ca poliţie politică, cel puţin până la viitoarele alegeri. Iată şi o deosebire fundamentală între securitatea unui regim democratic faţă de securitatea unui regim totalitar. În acest din urmă caz, chipul instituţiei se schimbă o dată cu cel al secretarului general al partidului, ca să ne referim la acelaşi exemplu, luat din istorie la întâmplare şi tot de aiurea.
Cum poate fi evitată confundarea securităţii cu poliţia politică într-un stat democratic? Iarăşi istoria ne sare în ajutor. De exemplu, la englezi – de data aceasta nu mai luăm la întâmplare, ci respectăm faptul că modelul britanic a fost copiat de mulţi, chiar şi de români în perioada interbelică – alegerea şefului unei structuri de securitate (internă sau externă) se face în exclusivitate pe criterii strict profesionale şi în urma unui concurs. În mod evident concursul aduce faţă în faţă cel puţin cinci-şase profesionişti ai instituţiei cu cele mai bune performanţe în ultmii ani, specializaţi în problemele prioritare de securitate şi cu cele mai bune proiecte de management instituţional. Comisia formată din cei mai reputaţi specialişti propuşi de puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească) se pronunţă asupra celui mai potrivit. Prin urmare, o instituţie de securitate condusă de un astfel de director (manager) nu poate face decât o singură politică, şi anume aceea a interesului naţional, indiferent de cine se află temporar la guvernare. Iar când se schimbă guvernarea, în nici un caz un astfel de manager nu va regreta că nu şi-a dat demisia mai din timp, pentru a evita compromisurile politice. Şi, dacă nici modelul britanic nu e de luat în serios, atunci nimic credibil nu mai e pe lumea aceasta sau, ca să revenim la problema noastră, orice efort de normalizare în domeniul securităţii va fi sortit eşecului. Prin normalizare se înţelege în mod evident (câteva exemple luate de aiurea): prevenirea jocului cu gripa aviară, cruţarea opiniei publice de a i se prezenta dezechilibraţi mintal ca temuţi terorişti ori evitarea penibilităţii discursului despre constituţionalitatea scăpării printre degete a adevăraţilor terorişti.
Deconspirarea agenţilor de securitate
Cine are interesul de a-i deconspira pe agenţii serviciilor de securitate? În cazul britanicilor, dar şi al multor altora din lumea bună a serviciilor secrete de securitate, problema deconspirării nu se pune pentru că există legi care interzic discursul public despre astfel de instituţii. Doar ofiţerii şi agenţii de informaţii ai ţărilor adverse par să fie dominaţi de un astfel de interes, dar o fac cu profesionalism, întrucât intră imediat în vizorul contraspionajului, adică acele structuri de securitate care monitorizează prin informatori tot ceea ce este străin pe teritoriul naţional, inclusiv studenţi veniţi pentru o perioadă la studii. În alte ţări, în special acolo unde regimurile democratice încă nu şi-au susţinut examenul de maturitate, există evident un interes deosebit în deconspirarea agenţilor şi ofiţerilor de securitate-poliţie politică, pentru că fiecare echipă aflată la guvernare doreşte să ştie ceea ce adversarii politici au aflat despre tainele guvernării sau, mai direct spus, până unde se poate face compromisul, până unde se poate folosi şantajul politic etc. Şi, dacă în ţările respective marea corupţie face ravagii, aspect recunoscut, dar încă nepedepsit în cadrul legii, ci doar promis de către autorităţi, indiferent de culoarea politică, înţelegem foarte bine că deconspirarea poliţiei politice devine o chestiune de morală. Şi devine din ce în ce mai moralizatoare cu cât se adună indicii că mulţi agenţi, dar şi ofiţeri de securitate-poliţie politică au supravieţuit vechiului regim, eventual comunist. Desigur că nu este nici o nenorocire că au supravieţuit, poate unii pe criterii strict profesionale, numai că doar apartenenţa la vechea instituţie îi face uşor şantajabili. Cu alte cuvinte, se pleacă de la premisa că, dacă ai fost securist în vechiul regim totalitar/tiranic şi ai supravieţuit sistemului de securitate al noului regim democratic, înseamnă că automat ai executat ordine de interes politic, deci ai servit puterea. Sau, după o expresie mai vulgară şi Doamne, fereşte să fie adevărată, vechii securişti au furat împreună cu noii oameni politici emanaţi de regimul democratic sau „au ţinut de şase” noilor politicieni atunci când aceştia din urmă şi-au băgat degetele, nepermis de mult, în borcanul cu miere. Indiferent de expresia folosită, fenomenul securităţii ca poliţie politică a supravieţuit regimului totalitar. Deconspirările de agenţi şi ofiţeri, desfăşurate în mai multe reprize (a se citi dosariade ca să rimeze cu daciade ori dinamoviade) au o singură raţiune: de a demonstra că actuala clasă politică şi-a făcut ucenicia cu simţ de răspundere la umbra vechii clase politice. Iar, dacă este să privim strict esenţa problemei, nu greşim prea mult dacă spunem că poate fi vorba chiar de o continuitate, în sensul că se foloseşte securitatea ca poliţie politică nu pentru jocul politic democratic, ci, dimpotrivă, pentru linşajul politic, aşa după cum s-a deprins de la corifeii vechii rânduiri.
