În discursul anual despre Starea Naţiunii, un discurs caracterizat de media drept dur, Dmitri Medvedev a criticat în faţa Consiliului Federaţiei Ruse “arhaismul cronic” al ţării pe care o conduce. “În secolul al XXI-lea, ţara noastră are nevoie de o modernizare în profunzime. Va fi o premieră în istoria noastră, ce va fi bazată pe valorile şi instituţiile democraţiei”, a spus Medvedev, amintind în acelaşi timp că Rusia nu a reuşit să lupte eficient împotriva crizei economice din cauza dependenţei sale de exporturile de materii prime, al căror preţ a scăzut simţitor.
“Gradul competivităţii economiei ruseşti este ruşinos de scăzut” a mai adăugat preşedintele Rusiei, amintind şi de corupţia extrem de ridicată şi de dependenţa mult prea mare de petrol şi gaz. Majoritatea analiştilor sunt de acord că Medvedev are perfectă dreptate afirmând că din cauza acestor probleme, Rusia nu are capacitatea de a-şi folosi pe deplin potenţialul şi cu atât mai puţin posibilitatea de a le oferi cetăţenilor săi condiţii de viaţă moderne. Sub mottoul “Modernizarea Rusiei”, liderul de la Kremlin şi-a propus schimbări importante, iar afirmaţia, de o mare abilitate retorică potrivit căreia această modernizare trebuie să se bazeze pe valorile democraţiei, sună încurajator. Medvedev a adăugat discursului său o retorică democratică, ceea ce a alimentat, ca de obicei, speranţele optimiştilor, în timp ce scepticii aşteaptă ca aceste cuvinte frumoase să se materializeze în fapte. Însă de la „soft power” la fapte concrete, într-un sistem sufocat de hăţişuri birocratice şi arondat unor puternice cercuri de interese, e ca şi cum ţi-ai propune să străbaţi Siberia la pas. Lesne de gândit şi improbabil de realizat.
Parte din media occidentală, aflată mereu în dilema „Cine conduce Rusia – Putin sau Medvedev ?” şi aparent incapabilă să înţeleagă cum poate funcţiona un astfel de tandem (poate că naşterea unei pseudo-ştiinţe a „tandemologiei” – ar rezolva situaţia ?! se întreabă ironic analistul Peter Lavelle) a văzut imediat în discursul liderului de la Kremlin o formă de repudiere a moştenirii lui Putin şi o posibilă sciziune în relaţiile dintre cei doi demnitari. Analiştii de la Moscova au replicat că fondul ideatic al discursului despre modernizarea Rusiei nu se deosebeşte de politica fostului preşedinte, Vladimir Putin. Confirmarea a venit chiar din partea premierului rus. Care în discursul susţinut la congresul anual al partidului său, Rusia Unită, organizat la Sankt-Petersburg, şi-a exprimat susţinerea faţă de apelul preşedintelui Dmitri Medvedev de modernizare a ţării, apreciind că „ acest apel reflectă dorinţa întregii societăţi ruse”.
Cum se împacă ideologia „conservatorismului” rus promovată de partidul premierului cu modernizarea promovată de preşedinte ? Cunoscutul strateg politic Gleb Pavlovsky, considerat un apropiat al Kremlinului, apreciază că declaraţia lui Medvedev a fost un semnal că ar fi de dorit o implicare mai activă a partidului Rusia Unită în concretizarea obiectivele sale politice. “Există un decalaj între poziţiile preşedintelui, primului-ministru şi ale partidului”, a admis Pavlovski, adăugând că un astfel de partid gigant ar putea fi divizat în cele din urmă în facţiuni liberale şi mai conservatoare, fără însă a preciza şi dacă o astfel de ipoteză ar aduce schimbări semnificative pe eşicherul politic. Însă domnia sa recunoaşte că mesajul poate genera confruntarea unor mentalităţi ostile: “Modernizarea are adversarii ei înverşunati. Este o parte din funcţionărimea care se teme să-şi piardă privilegiile clasei distribuitoare şi întreprinzătorii din sfera de materii prime care nu întreprind nimic”.
O interpretare obiectivă s-ar putea găsi în tabăra criticilor moderaţi ai Kremlinului. Potrivit acestora, preşedintele Medvedev nu este o antiteză a lui Vladimir Putin, el face parte din evoluţia naturală a viziunii pe care predecesorul său a creionat-o pentru Rusia. În acest context, Doctrina Putin, Strategia 2020, Modernizarea Rusiei – în varianta update a articolului „Rusia, înainte !” nu sunt decât etape, paşi succesivi ai unui plan strategic amplu prin care Rusia îşi construieşte şi revendică locul pe harta geostrategică a secolui XXI. Cei mai mulţi observatori subliniază, totuşi, că apelul lui Medvedev pentru liberalizare şi modernizare se rezumă mai degrabă la încercarea de a convinge şi persuada, decât la acţiuni, acestea din urmă continuând să fie apanajul premierului Putin.
Vicepreşedintele Centrului de Cercetări Politice, Alexei Makarkin, este de părere că problema principală este cum va fi perceput mesajul preşedintelui de societatea rusă şi dacă aceasta îl va susţine pe preşedinte. “Căci elitele şi aşa trăiesc bine într-o Rusie bazată pe exporturile de materii prime, în timp ce în societate creşte nivelul de scepticism, cinism şi conştiinţa că tot nu se va reuşi să se facă ceva. O problema majoră de sistem, corupţia, subminează în mod serios eficienţa deciziilor economice şi, respectiv, încrederea populaţiei”. Observaţia extrem de întemeiată reiterează implicit faptul că Medvedev vorbeşte o limbă pe care Occidentul o poate înţelege. Mai exact, schimbarea constă în faptul că Medvedev are capacitatea meritorie de a vorbi cu propriul său popor şi lumea exterioară, în acelaşi timp. Însă deşi vorbeşte o limbă comună, înţelegerea diferă de vreme ce preşedintele Medvedev continuă (ca urmare a unei mentalităţi bazate pe clişee) să fie mai bine perceput şi acceptat pe extern decât în plan intern. Desigur, acest lucru aduce un plus pentru imaginea Rusiei în lume şi un progres de percepţie a ţării prin utilizarea a ceea ce în genere numim “soft power”. Noile realităţi mondiale obligă Kremlinul să adopte o atitudine cooperativă şi deschisă faţă de lumea exterioară. Căci această modernizare nu poate fi atinsă decât prin integrarea în economia internaţională, după cum afirmă şi Medvedev însuşi. În aceste condiţii, nu e de mirare că Medvedev a subliniat că Rusia urmăreşte o politică externă cât se poate de pragmatică, cu scopul modernizării interne a ţării. Astfel, diplomaţia se va orienta, în mai mare măsură decât în trecut, în funcţie de economia Rusiei, iar politicii externe îi va reveni o semnificaţie pur funcţională. Din punct de vedere istoric, o astfel de atitudine reprezintă o schimbare de paradigmă de-a dreptul revoluţionară. Partenerul principal vizat, Uniunea Europeană, ar trebui să profite de această nouă şansă, definindu-şi propriile obiective şi sprijinind modernizarea Rusiei.
Desigur, necesitatea de modernizare în sine este evidentă, dar nu şi metodele sale sunt evidente, şi cel mai important – scopurile şi preţul plătit de contribuabil. Ceea ce a generat desigur o amplă dezbatere la nivel naţional. De altfel, pentru o bună recepţie şi în plan intern, livrarea discursului preşedintelui Medvedev a fost pregătită prin postarea pe blogul prezidenţial a articolului “Rusia, înainte!”. Mai mult, deşi o prezenţă destul de discretă în media, Vladislav Surkov, primul adjunct al şefului administratiei prezidenţiale şi principalul ideolog al Kremlinului a răspuns la întrebările revistei social-politice “Itoghi”. Sau mai exact, a încercat să explice pe înţelesul tuturor cam în ce constă noua strategie. Ideea centrală necosmetizată: fără modernizare, soarta Rusiei este pecetluită. Fie se investeşte masiv în tehnologizare şi reformare, fie uriaşul de la Răsărit va fi condamnat la înfrângere în lupta concurenţială şi la o existenţă destul de tristă. Cele cinci direcţii strategice de dezvoltare propuse de administraţia prezidenţială sunt: eficienţa energetică prin reducerea consumului de energie, tehnologii nucleare, tehnologii spaţiale şi, în primul rând, cele de telecomunicaţii, tehnologii în domeniul medicinei şi tehnologiei informaţionale strategice. Numai că nu vorbim de o “modernizare liberală”, care nu se potriveşte Rusiei pentru ca implică “anarhie şi haos”. “Avem nevoie de stabilitate politică şi trebuie să ne folosim de instituţiile democratice”. Un liberalism reglementat nu mai e liberalism vor replica adepţii teoriei clasice. Nici adepţii neoliberalismului nu se vor declara mai mulţumiţi fără reformarea instituţiilor statului menite reglementării. În plus, Vladislav Surkov pare să uite că tocmai clamata stabilitate politică din timpul mandatelor lui Putin a fost un factor cheie în stagnarea reformelor politice şi economice. Iar în instituţiile democratice ale Rusiei birocraţia şi corupţia sunt la ele acasă. Deci cam greu de dat pe uşă afară. Oricum, pe anumite coordonate, răspunsurile lui Surkov au fost mai degrabă născătoare de întrebări şi polemici decât de clarificări.
În ceea ce priveşte mediul de afaceri din Rusia, Surkov consideră că: “Business-ul rusesc de azi nu l-a născut nici pe Ford, nici pe Edison, nici pe Bill Gates. Business-ul nostru nu trăieşte pe seama creării noilor produse şi tehnologii. El trăieşte încă în mare măsură prin redistribuirea şi exploatarea fostei proprietăţi sovietice şi nu a proprietăţii create de el”. Ideea, îndreptăţită de altfel, nu este însă de natură să-i calmeze pe contestatarii privatizărilor şi re-re-privatizărilor asupra cărora continuă să planeze semne de întrebare.
Iar dacă ani de zile atenţionările experţilor nu au dat rezultate, efectele crizei mondiale asupra economiei Rusiei au arătat clar şi extrem de concret ajustările care trebuiau făcute de mult timp. Drept pentru care, în speech-ul lui Medvedev, cât şi al lui Vladislav Surkov (care conduce şi Comisia pentru modernizare şi dezvoltare tehnologică de pe lângă preşedintele Rusiei) găsim un accent deosebit pus pe renunţarea la economia bazată pe exporturi de materii prime, precum şi pe atragerea investiţilor străine, preluarea tehnologiilor şi cunoştinţelor de la ţările avansate. Autoizolarea Rusiei ar fi fatală pentru ea, spune Surkov, referindu-se cred mai degrabă la efectele unei marginalizări în plan extern ca urmare a unor politici neinspirate în plan intern.
Desigur, din discuţiile generate de mesajul preşedintelui Medvedev nu au lipsit nici criticile dure. Concluzia principală a acestora: totul se reduce la vorbe; fără democratizare şi deschidere politică, fără depăşirea stadiului de autoritarism, economia Rusiei n-are cum să fie modernizată. Fără o reală democraţie, fără reducerea corupţiei şi a birocraţiei la toate nivelurile administraţiei, fără o legislaţie eficientă şi un sistem juridic în slujba legii în mod real, toate apelurile privind transformarea economiei bazate pe exporturi de materii prime într-una bazată pe tehnologii inovatoare nu rămân decât apeluri, fără rezultate în plan concret. După părerea acestor critici, Rusia continuă să rămână o ţară unde, cu sau fără criza economică, statul şi guvernul joacă un rol mult prea mare în economie.
Remarcând faptul că pentru prima dată, Rusia nu se mai defineşte în primul rând printr-o ideologie sau prin arsenalul ei militar, ci prin întrebarea, cum le poate oferi cetăţenilor condiţii de viaţă mai bune pe calea modernizării – noua religie de stat a Rusiei, politologul Nikolai Zlobin consideră că „necesitatea creării unui mecanism de modernizare permanentă, este o sarcină mult mai delicată”. De altfel, domnia sa atrage atenţia că :”Principalul pericol ar fi încercarea de a simula upgrade-ul, înlocuindu-l cu tot felul de reforme, menite doar să consolideze regimul actual şi să îmbunătăţească rapoartele privind progresele înregistrate”. Pentru că, deşi a criticat autoritarismul la nivel regional şi a solicitat mici înlesniri pentru partidele de opoziţie din sistem, Medvedev nu a făcut nicio propunere reală de reformă a sistemului politic din Rusia. Astfel, rămâne întrebarea dacă aceste obiective extrem de ambiţioase pot fi atinse într-un stat pe care Medvedev l-a calificat pe bună dreptate drept birocratic şi corupt. În al doilea rând, este puţin probabil ca o modernizare economică şi tehnologică atât de cuprinzătoare să fie posibilă fără reformele politice necesare. Iar „criticându-l pe Medvedev pentru indecizie, reproşându-i lipsa de comandă politică şi un plan clar de acţiune, opoziţia democratică a Rusiei a deschis calea pentru întoarcerea triumfală la putere a lui Putin”.
Mesajul lui Medvedev se vrea a fi o creionare a unei etape evolutive. Medvedev însuşi cu siguranţă, nu se prezintă pe sine ca fiind foarte diferit de mentorul său, Putin. De ce ar trebui cineva fie surprins de acest lucru? În fond, deşi sunt două persoane diferite, aparţinând unor generaţii diferite, şi care provin din medii diferite, ambii doresc acelaşi lucru pentru Rusia – un stat puternic, modern, recunoscut ca decident major la nivel mondial şi capabil să îndeplinească expectaţiile cetăţenilor săi. Dacă dincolo de impactul de imagine, generat de discurs, vor exista şi rezultate, urmează să vedem, neputând cere concretizarea unui astfel de plan peste noapte. Deocamdată însă, Rusia continuă să fie nici atractivă, nici periculoasă, nefiind o democraţie înfloritoare, dar nici o dictatură înfricoşătoare. Cu avantajele şi dezavantajele aferente.
Publicat în : Politica externa de la numărul 69
