Terorismul este crima sau violenţa premeditată în scopul de a induce sentimentul de frică, de insecuritate în rândurile unui cerc de interese. Din nefericire, victimele sunt tot mai mulţi civili nevinovaţi. Aşa se produc astfel, în ziua de azi, crimele contra umanităţii.
Şi este posibil acest lucru pentru că se manifestă o luptă acerbă pentru supremaţia globală. Ea capătă diverse forme, unele cunoscute de istorie, altele nu. Disputele pentru resursele energetice semnifică, însă, nu neapărat o noutate, ci una, cel puţin, mai riscantă decât cea ideologică din perioada aşa-numită a Războiului Rece.
Multe li se pot reproşa americanilor, ca reprezentanţi ai unei superputeri, din toate punctele de vedere. Dar este demn de admirat la americani felul în care au reuşit să definescă terorismul (în Strategia de securitate naţională din martie 2006): „terorismul este o crimă contra umanităţii”. A ucide civili, oameni nevinovaţi şi neimplicaţi sub nici un fel de formă în disputele politice, doar pentru un scop mârşav, şi anume de a înfricoşa ori a intimida decidenţii politici dintr-un stat a cărui politică nu reprezintă altceva decât tot o încercare de a-şi proteja şi promova propriile interese înseamnă a declanşa evenimente pe care istoria nu le poate memora decât în registrul negativ, adică ceea ce nu ar trebui să se mai repete.
Fostele structuri de comando şi actualele grupări teroriste
În perioada Războiului Rece, disputa dintre serviciile secrete a fost de o intensitate nemaiîntâlnită în istorie. Cum altfel putem interpreta acţiunile de tip Gladio (sabia) iniţiate de serviciile secrete americane în colaborare cu cele occidentale din Europa, adică unităţi specializate de tip stay behind, a lovi adversarul, adică regimurile comuniste ori acţiunile cu priză la public ale comuniştilor. La rândul ei, URSS, principalul inventator şi bastion al sistemului communist, a replicat pe măsură, prin aşa-numita operaţiune Tricontinentala, pregătind grupuri teroriste roşii pentru a da lovituri imperialismului. Astăzi, SUA şi Federaţia Rusă (ca succesor al fostului moloh URSS, dar cu foşti ofiţeri ai frontului secret în funcţiile de comandă) se află pe aceeaşi baricadă a luptei contra terorismului. Este o nouă realitate istorică oferită de noua ordine mondială. Se luptă contra terorismului, adică împotriva a ceea ce adversarul a pus şi continuă să ne pună în scenă: lovituri subversive neadmise de dreptul umanitar internaţional. Practic se poate descifra aceeaşi dispută, cu aceiaşi protagonişti şi aceleaşi mijloace subversive. Doar imaginea creată propagandistic este diferită. Pentru a se induce în eroare opinia publică şi a o deturna de la esenţa problemelor ei, s-a mai inventat de comun acord transparenţa. Pentru ca nu cumva să mai existe cineva care face incriminări despre teorism, iniţiatorii se declară că luptă contra terorismului. Cum să se renunţe atât de uşor la un mijloc care s-a dovedit eficient? Şi tocmai acum, când miza disputei nu mai este de natură strict filozofică. Istoria a făcut şi face permanent distincţia între ideile eficiente şi cele utopice. Miza este de ordin economic. Avem acces la resurse, ne putem schiţa strategii de dezvoltare bazate pe prosperitate în legalitate, adică în securitate. Nimic nu trebuie omis în noua dispută, nici măcar vechile arme ale Războiului Rece, printre care acţiunile subversive (teroriste). Din nefericire, ceea ce rezultă dintr-o astfel de dispută întrece ca monstruozitate chiar şi atât de mediatizatul holocaust. Victimele nu mai sunt persoanele care aparţin unei anume seminţii, lideri politici, partizani ai unui sistem idelogic ori reprezentanţi ai unor companii multinaţionale, dar partizane politic, ci întreaga umanitate. Călăii nu mai sunt în exclusivitate reprezentanţii curentelor ultranaţionalist-extremiste, ci printre ei se pot identifica chiar şi militanţi pentru democraţie. Se urmăreşte un dezastru de masă pentru ca efectul acţiunii criminale să impresioneze (terorizeze) vârful puterii adverse. Singura deosebire faţă de trecut o reprezintă proporţiile victimelor: civilii nevinovaţi în număr cât mai mare şi pagube materiale de proporţii.
Cei care ani de zile au recurs la terorism şi-au repliat strategiile şi politicile de securitate la acţiunile preventive de luptă contra terorismului. Se gândeşte după formulele: scăpăm de blamul opiniei publice pentru a ne acoperi cât mai bine (oare?) acţiunile teroriste; declarăm că luptăm pentru drepturile omului şi democraţie, pentru a le putea încălca într-o batjocură totală; declarăm că luptăm contra înaltei corupţii pentru ca în subteran să o încurajăm; ne realizăm astfel înaltele interese şi raţiuni de stat, adică de securitate naţională. Organizaţiile teroriste alături de grupurile de interese, numite şi mafii locale sau internaţionale, sunt manevrate de grupurile gulerelor albe. Această crudă realitate se vede şi se simte în opinia publică. Din păcate, nu este recunoscută şi nu va putea fi recunoscută în actualul sistem instituţional şi de drept umanitar internaţional de către cei implicaţi.
Relaţii postmoderne de vasalitate
În Evul Mediu, relaţile dintre senior şi vasal erau riguros reglementate. Interesantă este şi esenţa relaţiilor de vasalitate: seniorul spunea că vasalul vasalului său nu este vasalul său. Dacă acceptăm că în zilele noastre există un singur senior, în forma globalizării unipolare, ori mai mulţi seniori, în viziunea globalizării multipolare, va trebui să acceptăm că la rândul lor vasalii seniorului/seniorilor şi-au creat alţi vasali. Numai că seniorul/seniorii nu-i recunoaşte, decât atunci când îi convine sau când se vând ieftin, ceea ce înseamnă că avem de-a face cu prezervarea libertăţii senioriale de manevră strategică la nivel global şi/sau regional. Lupta contra crimei organizate transfrontaliere nu este văzută de senior în propria ogradă. O sesisează doar la vasalii vasalilor săi şi doar atunci când are interes sau aceştia cer un preţ mai mare, ceea ce-l face pe senior să-i pună la colţ ori de câte ori are ocazia sau intenţionează să-şi plaseze câteva unităţi operative necesare în lupta cu seniorul advers. La fel stau lucrurile în situaţia când seniorii caută să-i oblige pe vasalii vasalilor lor să-i însoţească la luptă. Sacrificiile sunt necesare. Ele înnobilează pe orice vasal, mai ales pe vasalii vasalilor marilor seniori. Nimeni nu-şi permite să piardă şansa de a fi consemnat în cronicile de istorie universală. Nici măcar micii actoraşi ai scenei globale. Ceea ce oripilează opinia publică este că actualii seniori nu recunosc acest lucru, ci lansează conceptul parteneriatului pentru pace. Un parteneriat care în realitate înseamnă pregătirea pentru război. Seniorii nu-şi pot păstra statutul şi nobleţea decât în condiţiile în care au capacitatea de a demonstra tuturor că sunt în stare să câştige războaie pe toate fronturile. Războaiele de azi, mai sunt numite descurajarea naţiunilor care aspiră la statutul de superputere (superseniori). Războaiele pot fi tradiţionale, adică pe teatre de operaţiuni, ori se pot desfăşura pe frontul secret, ca în perioada Războiului Rece. Deosebirea constă în tehnologia folosită în spionaj, pe zi ce trece, devenită tot mai performantă. Doar mai-marele senior are dreptul la astfel de tehnologie. Cei care îşi propun să-şi folosească inteligenţa pentru a dispune de sateliţi spioni devin imediat asimilaţi teroriştilor. Doar confruntarea contează. Şi nu oriunde. Doar acolo unde există foşti vasali ai vasalilor care între timp, datorită propriilor interese tradiţionale sau de conjunctură, au trecut în rândurile seniorului advers, au dovedit că nu ştiu să guverneze democratic ori că sprijină terorismul seniorului advers. Este doar o pură coincidenţă faptul că regimurile eşuate se exercită pe teritorii foarte bogate în hidrocarburi, ceea ce este necesar seniorilor să-şi continue politica globală, adică să-şi perpetueze sistemul.
Terorismul „războiului iregular”
Există un paradox al lumii de azi. În vreme ce democraţia a învins, la fel sistemul liberului schimb ori al concurenţei ca motor al progresului, în care asigurarea drepturilor omului a devenit cea mai de preţ cucerire a umanităţii, în lumea de azi doar ce fac, ce gândesc şi ce spun seniorii este valabil. Dar ce se întâmplă atunci când seniorii mai şi greşesc? Ori când se dovedesc insuficient de inspiraţi pentru a-şi extinde interesele prin implementarea democraţiei în prăpastie, adică în zonele rău conduse şi cu regimuri tiranice, dar foarte bogate în petrol şi gaze? Atunci apare pericolul terorismului transfrontalier, numit şi megaterorismul fundamentalist. Abia în aceste condiţii se pun în mişcare alianţele politico-militare, adică sistemul postmodern al relaţiilor vasalice. Iar strategiile bazate pe loviturile preventive, ceea ce înseamnă identificarea şi ucidera fără alte formalităţi a teroriştilor, oriunde şi oricând în lume, chiar şi în condiţiile unor pierderi colaterale, nu reprezintă nimic altceva decât o mică noutate faţă de ceea ce istoria ne-a putut oferi până la acest început furtunos de mileniu. Şi, pentru că lupta pentru resurse energetice nu s-a încheiat, marii seniori declară cu nonşalanţă că războiul contra terorismului este unul de lungă durată. El se va desfăşura pe multiple planuri, este nelimitat în timp şi spaţiu. Războiul contra terorismului advers devine astfel un „război iregular”, prestat împotriva inamicilor nonstatali. Atât de încrâncenat a devenit acest război încât unul din marii seniori s-a şi grăbit să ameninţe cu folosirea unor lovituri nucleare în situaţia în care teroriştii vor accede la tehnologia şi mijloacele nucleare. Să nu ne facem că nu vedem groaza provocată de riscurile „războiului iregular” asupra imensei majorităţi a pacifiştilor de pretutindeni, mai ales printre cei de la curţile cele mai înalte ale marilor seniorii contemporane. Dacă în perioada Războiului Rece recurgerea la folosirea arsenalului nuclear a putut fi evitată, pe considerentul că miza ideologică era prea neînsemnată pentru a se risca distrugerea omenirii, acum, în confruntarea pentru resursele energetice care sunt vitale oricui doreşte să trăiască civilizat, speranţele domolirii terorismului au devenit tot mai reduse. Dacă există cu adevărat ceea ce teoreticienii democraţiei spun despre rolul pacifist al societăţii civile, iar tinerii de azi vor deveni conştienţi că vor avea un viitor, înseamnă că umanitatea nu şi-a pierdut încă toate rezervele supravieţuirii. Vor trebui abandonate relaţiile de vasalitate, chiar şi în această formă monstruoasă postmodernă. Ele pot rămâne în cartea de istorie nu ca o simplă curiozitate, ci ca o lecţie despre care omenirea are cunoştinţă, dar pe care nu trebuie să o mai repete.
