Continuare din numărul precedent
În primul rând se pare că aceste partide au apărut în urma crizei profunde pe care o suferă modelul ideologic împământenit în Europa, cel al clivajului clasic dintre stânga şi dreapta. Credem că startul a fost dat de Italia după 1992, când, în urma haosului politic ce a urmat scandalului mani pulite, sistemul de partide a fost dat complet peste cap. Într-un fel toate partidele clasice italiene au fost privite ca având legături cu Mafia şi deci ca partide complet corupte. Iar cele care au profitat de pe urma acestui scandal au fost tocmai grupările care au asumat un mesaj postideologic, în care principiile dreptei şi cele ale stângii au fost amalgamate într-un mixtum aparent incoerent, expresie clară a populismului. Mesajele politice nu s-au mai bazat pe idei clare, ci pe reacţii rapide la situaţii date şi pe încercarea de ocupare a întregului spectru ideologic.
Criza manifestă a stângii şi a dreptei clasice a generat peste tot în Europa o reacţie de respingere a sistemului, iar alianţele tot mai dese între stânga şi dreapta, coabitările politice şi alte formule prin care sistemul politic fundamentat după cel de-al doilea război mondial încearcă să păstreze puterea fac ca populaţia să nu mai înţeleagă nimic şi chiar să se simtă trădată de elitele tradiţionale. Iar această trădare conduce la apariţia unor partide noi, de sorginte populistă, care, asumându-şi formula de partide antisistem, speculează slăbiciunile sistemului partitist stabilizat.
Populismul occidental se concentrează pe reforma democraţiei pentru „a recupera suveranitatea poporului, furată de elitele corupte”. Populiştii cer noi proceduri politice şi o nouă reformă morală a societăţii pentru a înlătura influenţa „corupătoare” a elitelor, şi chiar, de multe ori, o schimbare constituţională bazată pe mai multă implicare populară în actul decizional – adică introducerea unei democraţii referendare, specifică cezarismului democratic, cum arată Guy Hermet. Dar ceea ce le diferenţiază, în marea lor majoritate, faţă de partidele clasice nu este cerinţa pentru mai multă democraţie, ci o formă ciudată de naţionalism şi etnocentrism liberal.
R. Griffin este cel care a introdus termenul de liberalism etnocratic pentru a descrie această formă paradoxală a populismului european care îmbrăţişează entuziasmat sistemul liberal al competiţiei politice şi economice, dar consideră, în acelaşi timp, numai membrii unui grup etnic ca fiind membri deplini ai societăţii. Naţionalismul asumat de Frontul Naţional din Franţa, Liga Nordului, Blocul Flamand şi altele implică o respingere a ideilor multiculturalismului propunând o nostalgie pentru o lume mitică a omogenităţii rasiale şi culturale. Cu alte cuvinte, populismul de dreapta european readuce în discuţie un naţionalism centrat pe comunitatea etnică şi pe tradiţie, fiind de multe ori adeptul xenofobiei şi al unui autoritarism în ceea ce priveşte imigraţia sau libera circulaţie a persoanelor. De exemplu, Blocul Flamand îşi proclamă peste tot simpatia faţă de fostul sistem de apartheid din Africa de Sud susţinând principiul „eigen volk eerst” (indigenii trebuie să fie primii), ceea ce conduce la o separare completă faţă de Belgia – Flandra flamanzilor, Belgia belgienilor, Europa europenilor (albi). Iar modelul flamand nu este singular, căci principii asemănătoare au promovat Haider în Austria şi Bossi în Italia în deceniul trecut. Vedem deci că reacţia populismului nu este numai faţă de elita conducătoare, ci şi faţă de toţi cei care sunt, într-un fel sau altul, consideraţi străini.
Cel mai evident element al acestei forme de populism este anti-imigraţionismul şi, în principiu, este considerat ca fiind cel mai important. Dar anti-imigraţionismul nu trebuie înţeles ca având doar baze economice, reducând succesul formulei populiste doar la teama pierderii de locuri de mucă, creşterea impozitelor pentru a proteja săracii altor ţări ş.a.m.d. Desigur că şi această temă are un loc specific în discursul populist, dar esenţa acestui discurs este mai degrabă de factură cultural-politică decât economică. Spaima pe care încearcă să o nutrească populismul este asemănătoare cu cea a lui Oswald Spengler la sfârşitul primului război mondial – căderea culturii europene sub dominaţia Orientului, doar că actorii s-au schimbat.
Pim Fortuyn – una din cele mai marcante figuri ale populismului european contemporan şi martir al cauzei – scria că naţiunile din Europa Occidentală trăiesc într-o epocă asemănătoare celei de la sfârşitul Imperiului Roman, în bunăstare şi civilizaţie, în timp ce popoarele barbare de la graniţă le invidiază şi urăsc statutul. Şi, dacă Europa nu se va trezi în ultimul ceas, va avea aceeaşi soartă cu a Romei antice, căci semnele decăderii sunt tot mai vizibile, iar lupta care se va da va fi între tradiţia iudeo-creştină de tip liberal a Europei şi cultura islamică (cultură de mâna a doua în perspectiva lui Pim Fortuyn).
Ceea ce dorea Fortuyn să apere – şi urmaşii săi apără astăzi – este în mod paradoxal ideea de libertate şi de democraţie liberală, forme considerate ca fiind organice civilizaţiei europene de astăzi. Mişcarea care îi poartă numele atrage permanent atenţia asupra schizofreniei pe care minorităţile islamice o impun în societatea europeană – faptul că apelează permanent la ideile de drepturi şi libertăţi ale civilizaţiei democratice, fără ca ele să le respecte în interiorul comunităţilor lor. Ceea ce Lista Pim Fortuyn denunţă este faptul că tocmai principiile democraţiei sunt încălcate de minoritatea musulmană, şi în special neutralitatea statului în problemele individuale. Faptul că un grup particular – în acest caz musulmanii – cere permanent statului să-i apere „dreptul” de a nu fi criticată şi repudiată de alte grupuri, iar statul intervine este o încălcare a libertăţii. Căci Pim Fortuyn nu ar fi cerut niciodată statului să intervină atunci când imamii criticau homosexualitatea sau impuneau purtarea vălului de către femei şi discriminarea făţişă a acestora, chiar în ţări cu lungă tradiţie liberală, precum cea olandeză.
Această declaraţie pro domo pentru democraţie a fost asumată de mişcările populiste europene mai ales după atacul de la 11 septembrie 2001, considerând că lumea şi civilizaţia islamică sunt incompatibile cu democraţia liberală. Astfel apărarea valorilor europene face parte din „confruntarea civilizaţiilor”, confruntare care este asumată ca un act de război împotriva lumii islamice. Scandalul caricaturilor a fost stârnit chiar de o publicaţie aparţinând Partidului Poporului din Danemarca, partid care copie mult din modelul Listei Pim Fortuyn din Olanda. Acest scandal a pus întreaga Europă într-o poziţie destul de ingrată, unele state acceptând să-şi ceară scuze de la lumea islamică, altele adoptând tocmai argumentele politico-culturale propuse de populismul de dreapta european, dând astfel, implicit, senzaţia că lumea europeană nu poate rezolva în totalite problema de fond a confruntării civilizaţiilor, dar că această problemă există şi nu mai poate fi ascunsă sub preş.
Asumându-şi proiectul anti-imigraţionist ca unul director, mişcările de dreapta de genul celor pomenite mai sus au fost comasate în aceeaşi clasă cu alte partide naţionaliste europene, oarecum clasice, precum Frontul Naţional din Franţa al lui Jean Marie Le Pen sau Partidul Libertăţii din Austria condus de Jorg Haider. Dar, după o analiză de discurs serioasă, este evident că cele două formule – asumate ambele ca populiste de dreapta – nu sunt deloc asemănătoare şi nu par a avea nimic în comun. Căci Frontul Naţional al lui Le Pen, pe lângă faptul că este anti-imigraţionsit, este şi homofob şi antifeminist, pe lângă naţionalist este şi eurofob, elemente care nu se vor regăsi niciodată în discursul noilor mişcări nordice. Totuşi, o asemănare rezidă în faptul că toate aceste partide doresc să se legitimeze pe frica colectivă de străin, pe europocentrism şi pe rejectarea multiculturalismului – şi deci a diversităţii, element constituent al democraţiei liberale.
În Centrul şi Estul Europei situaţia se schimbă dramatic, căci formele populismului se multiplică, devenind mai degrabă etichetări ideologice. Aici, ca şi în Europa Occidentală, populismul devine profund naţionalist, dar cu elemente noi, la limita democraţiei liberale: pecum apelul la sprijinul Bisericii, xenofobia sau iredentismul.
De exemplu, venirea la putere a partidului fraţilor Kaczynski (Lege şi Justiţie) în Polonia s-a făcut cu sprijinul direct al Bisericii Catolice, pe un fond de promisiuni economice de factură populistă şi pe o propagandă anticomunsită cu puternice reflexe revanşarde. Cei doi fraţi Kaczynski – Lech preşedinte şi Jaroslaw prim-ministru – s-au aliat pentru a forma puterea cu partide minuscule (Partidul Autoapărării şi Liga pentru Familiile Poloneze), dar cu inflexiuni la limita fascismului. Astfel cele trei partide ce formează arcul guvernamental – toate trei partide antisistem – s-au legitimat prin ridiculizarea partidelor clasice ce jucaseră un rol important pe piaţa politică a Poloniei până la integrarea în UE. Din nefericire pentru Polonia, însă, guvernarea populistă se dovedeşte a fi un model de criză permanentă – premierul ameninţă permanent cu alegeri anticipate sau cu naţionalizarea firmelor poloneze în numele siguranţei naţionale. Ultimul scandal, legat de înregistrarea unor convorbiri între primul ministru şi un lider al opoziţiei care negociau formarea unei noi puteri, arată foarte clar că situaţia politică a Poloniei se degradează permanent, fapt evidenţiat şi de liderii UE în mai multe rânduri.
În România piaţa populismului este în continuare deschisă larg, competiţia ducându-se actualmente între PRM şi PNG, care ambele se luptă pentru graţiile Bisericii Ortodoxe şi ale canalului TV de apartament OTV. Aici populismul atinge cote ale ridicolului greu de imaginat, liderul PNG întemeindu-şi imaginea pe pomană directă dată celor săraci, pe fotbal şi pe revelaţii mistice. Deşi bineînţeles că partidul condus de Gigi Becali nu are nici o relevanţă politică, el este creditat cu intrarea în Parlament datorită „charismei” liderului său, un fel de lup tânăr pentru Corneliu Vadim Tudor, probabil cea mai importantă figură a populismului produsă vreodată de România modernă.
După toate cele arătate anterior e greu de înţeles încă în ce fel va modifica populismul existenţa politică a democraţiei, dar este evident că el a apărut pentru a rămâne provocarea majoră pentru sistemul politic actual. El dă un semnal politic major, şi anume acela că clivajul stânga-dreapta va trebui fie regândit, fie abandonat, căci numai etichetarea nu mai este de ajuns. Este evident că populiştii europeni nu pot pur şi simplu să fie etichetaţi ca fascişti, pentru că sistemul lor de gândire a depăşit de mult modelul iraţional al ideilor mussoliniene. În schimb nu pot fi fi crezuţi ca fiind expresia unei reale formule de schimbare a sistemului politic european, căci, după scurte perioade de deţinere a puterii, majoritatea formulelor populiste au eşuat lamentabil, sau sunt – cum am arătat – pe cale să eşueze.
