Nicicând românii n-au fost mai jos în istoria lor decât în ultimii 60 de ani, doar cu excepţia perioadei fanariote, tiparul socio-politic fiind cel al totalei dependenţe de un actor extern, în acel caz Înalta Poartă de la Stambul, iar pentru vremurile recente, Steaua cea roşie de la Kremlin. Despre Bruxelles, numai de bine, momentan…
Ruşinea de a fi român
Adevărul asumat despre etnogeneza românilor spune că aceştia se trag din daci şi romani. De aceea, înainte de a caracteriza starea actuală a acestui popor, ar fi indicat să-i analizăm puţin genealogia.
Prima concluzie ce se desprinde creează o perspectivă contradictorie de vreme ce atât dacii, cât mai ales romanii au dat de prea puţine ori semne de epuizare şi lipsă de voinţă comparativ cu noul popor ce se revendică de la ei. “Pierit-au dacii?” se întreba retoric savantul B.P. Hasdeu în urmă cu un secol şi jumătate. Istoria comunistă, iar mai apoi extensia sa neocomunistă, numită eufemistic “de tranziţie”, concurează pentru acea poziţie dezonorantă pe care Roma antică a atins-o abia în ultimele decenii de dinaintea prăbuşirii din 456. Chiar şi aşa, soluţia salvatoare a Bizanţului a permis supravieţuirea modelului roman încă şapte secole, până în 1204, când a avut loc adevărata cădere a celei de-a doua Rome în faţa cruciaţilor occidentali, jefuitori de ocazie. Dar oare se apropie şi sfârşitul acestui popor, poporul român?
Despre o lovitură de palat numită Revoluţie
Mesajul propagandistic oficial al timpurilor noastre este cel al Revoluţiei atoatebinefăcătoare ce a pus capăt tiraniei (ceauşiste, iar nu celei generice, comuniste). Precum în 1848, un nou val revoluţionar a pus stăpânire pe Europa (de Est) în 1989, doar că românii s-au făcut singuri de râs acceptând mascarada unei sângeroase lovituri de stat orchestrate de un grup de pucişti-nomenclaturişti retrogradaţi şi în care, în pură tradiţie comunistă, tiranul (stalinist) detronat este hăituit şi lichidat printr-un simulacru judiciar.
În timp ce în restul fostului lagăr comunist, Revoluţia a fost benefică, calculând de o manieră simplă după criteriul esenţial al nivelului de trai al populaţiei, în excepţionalismul românesc ea a dat rezultate hilare, dacă nu planificat criminale. În timp ce noul regim instaurat de Frontul Salvării Naţionale (sic!) îşi făcea un titlu de glorie din mesaje de genul “Nu ne vindem ţara!”, “Noi muncim, nu gândim!”, rafinate mai târziu în panseul “Proprietatea privată e un moft” şi consolidate prin mineriade ŕ la carte, ţările Grupului de la Vişegrad îi degradau rapid pe securişti şi începeau procesul de liberalizare a economiei în pregătirea apropierii de ceea ce, în urma celor două conferinţe interguvernamentale din 1991, avea să devină Uniunea Europeană.
Sintagma controversată a unui cunoscut consilier şi formator de opinie autohton conform căreia “românii sunt proşti” (stupid people) a scandalizat sensibila societate românească de tranziţie, care, însă, n-a reacţionat la fel de vocal faţă de rememorarea biografiei politice a aceluiaşi personaj ce înfiera România imperialistă în oficiosul comunist “Scânteia” (1945), una din soluţiile sale favorite fiind lichidarea elitei politice a momentului. Acest caz reprezintă, de altfel, doar un exemplu al patologiei masochismului politic de care dă dovadă majoritatea electoratului românesc de tranziţie, incult politic şi dresat socio-alimentar în stil pavlovian prin instrumentele comuniste ale cozii şi salariului de mizerie generat de principiul perestroikist “Noi ne facem că-i plătim, ei se fac că muncesc”.
Impunitatea este cheia de boltă a ascensiunii mai-marilor zilei, şmecheri politici şi economico-financiari mai de succes decât siciliana Cosa Nostra şi napoletana Camorra, reunite cu averile faimoaselor familii Rotschild ori Rockefeller. Chiar şi fanarioţii, cu lăcomia şi metodele lor primitive de tortură, ar avea de învăţat de la elita jefuitoare de tranziţie, aleasă, însă, în mod democratic de înşişi ţăranii moderni mioritici. O a doua concluzie rezidă deci în însăşi evoluţia caracterului etnic al românilor. Astfel, dacă la 1821, ţăranii veritabili au încercat măcar să-şi facă dreptate, iar de atunci, începând să recapete pământ, au redevenit esenţiali în istoria acestei ţări, ţăranul actual îndobitocit de comunism şi înstrăinat de la sat (în blocuri mizerabile, cu cel mai mic spaţiu locativ din Europa, dar cu apă şi curent) îşi votează singur condamnarea prin tortură.
A fost odată Ţăranul Român
Autorul tindea însă să comită mai ales o eroare metodologică de vreme ce ţăranul român e deja mort, subiect de curiozitate etnografică expus şi conservat aproximativ la muzeele de profil. Cauza principală a exterminării sale? Colectivizarea şi Gulagul dublate de minunatele legi revoluţionare ale restituirii pământului şi pădurilor altora decât proprietarilor. Nici o menţiune însă despre utilajele şi animalele luate cu japca, secera şi mai ales ciocanul torturii. O confirmare a decesului o avem, de altfel, şi din partea executivului al cărui şef a proclamat recent non-interesul României (ex-grânar al Europei???) pentru agricultură, deci pentru pământ. Putem, astfel, să ne explicăm încă o dată de ce un stat ca Polonia contează în afacerile comunitare, iar România (guvernată de un partid de aceeaşi coloratură) nu contează: fiindcă guvernul polonez a negociat capitolul esenţial al agriculturii, în timp ce campionii integrării României au pus pe rol o adevărată competiţie stahanovistă contra-cronometru a votării fără comentarii a acquis-ului comunitar. Dacă pentru Varşovia fermierul polonez este un personaj viu şi respectat, pentru Bucureşti, ţăranii de tranziţie (reprezentând 41% din populaţia României) sunt importanţi doar o dată la 4 ani în crâşmele electorale ce respectă de o manieră îndoielnică fito-sanitarismul comunitar. Omiteam însă câteva elemente esenţiale, anume cele legate de interesul direct pe care primul fermier şi camarila imitaţionistă o au pentru fondul agricol şi forestier din regiunile cele mai bune, ciocoizarea fiind treaptă obligatorie în manualul de îmboierire de pe noptiera guvernantului dâmboviţean. De când există pădurile seculare din spaţiul carpato-danubiano-pontic nu s-au mai văzut un asemenea jaf şi dispreţ programat, echilibrul ecologic, ca de altfel şi cel moral creştinesc fiind la cel mai mic preţ în România.
Despre jaf la daci şi romani
Desigur, există modelul infect fanariot, dar, mai înainte de acesta, de ce nu ar putea fi invocat cel nobil, roman? N-a venit el bădia Traian pe acest meleag, veritabil El Dorado al antichităţii, cu gând lacom de cucerire pentru a reechilibra finanţele imperiului prin aurul lui Decebal (după calculele istoricului francez Jerôme Carcopino, tezaurul regal fiind estimat cu aproximaţie la 165 t aur şi 331 t argint, adică cel puţin 3 miliarde de euro)? N-au ţinut serbările la Roma 123 de zile în şir, 10.000 de prizonieri daci fiind sacrificaţi în arene, conform izvoarelor? Cu o asemenea descendenţă aristocratică atunci ce reproş moral valabil ar mai putea fi adresat jefuitorilor de tranziţie şi fictivelor lor declaraţii de avere?
Dar ştim că romanii au lăsat ceva de mare valoare în urmă. Au creat în spaţiul carpato-danubiano-pontic o părticică a orbis romanus şi pax romana, un fel de acquis comunitar al acelor vremuri. Neuitându-i însă nici pe daci, trebuie amintit faptul că şi ei aveau o vână războinică evidentă, dar, ca şi în cazul romanilor, invadau şi luau prăzi de război de la vecini, iar nu de la propriul popor.
Despre împuţirea politico-morală a românilor
Dar nu despre lamentări şi paseisme este vorba, de fapt, ci despre însăşi fibra alterată a acestui popor non-vigilantist şi despre expresia DE AJUNS! Cum poţi să ai o perspectivă optimistă asupra evoluţiei sale de vreme ce tendinţele demografice conturează iminenţa dezastrului prin coroborarea ratei deficitare a natalităţii cu opţiunea din ce în ce mai evidentă a categoriilor profesionale active de a-şi căuta prin emigrare nici mai mult nici mai puţin decât salvarea din raiul stângist de tranziţie?
Revenind însă la integrarea europeană a României, trebuie subliniat aspectul mai puţin prezent în lozincardismul oficial, şi anume cel al implementării acquis-ului comunitar. Regimul politic postdecembrist se caracterizează printr-o incapacitate dirijată piramidal de a nu legifera simplu, corect şi durabil, ci voit confuz, de circumstanţă şi fără instrumente clare şi efective pentru implementare. Mafiotismul politico-economic de tranziţie a consacrat irelevanţa legii, jaful şi averile neputând fi acumulate în condiţii de stres judiciar. Drept urmare, românilor le lipseşte experienţa aplicării legilor reale. Să nu ne mire atunci că nu vom intra real în Uniunea Europeană în 2007. Pe hârtie poate, dar operaţional mult mai încolo, precedentul bulgar (al clauzei de siguranţă, adică de amânare), anticipat de autor într-un articol precedent, fiind deja pe rol. Vom fi ţinuţi într-un soi de carantină dezinfectantă, până la noi ordine de la Bruxelles, iar nu de la Vodă cel Rău. Între timp, spectrul politic românesc continuă să ofere un spectacol unic bazat pe o “lege” a partidelor politice ce nu interzice migraţia politică, deci furtul votului prostimii. De ce ne-am mira atâta timp cât alternativa parţială la omnipotentul baronat social-democrat este tot un partid de sorginte fesenisto-perestroikistă?
Ruşine însă acestui neam ce-a ajuns să se târască de o manieră greţoasă sub perfuzii! Până când va avea de unde să dea mită directorului spitalului, şefului de secţie, medicului de gardă, anestezistului, asistentei-şefe, asistentei de salon, femeii de serviciu şi “să trăiască” cu iluzia prostească a Vieţii, nu va conta, ci va fi la bunul plac al altora. Dar poate că de comunism (un soi de cancer politic) nu scapi decât murind, cum spunea un regretat cineast polonez, Krystof Kieslowsky.
