La aproape şase luni de la apariţie, cartea “Marele şoc. Din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu” continuă să stârnească reacţii, comentarii, analize. Probabil că dezbaterea iniţiată în jurul cărţii este unul din cele mai bune lucruri pe care şi le puteau dori autorii, dar nici unul dintre ei nu a bănuit amploarea şi emoţionalitatea reacţiilor.
În ciuda faptului că autorul este cel mai renumit politolog de origine română, cărţile lui Vladimir Tismăneanu au fost tipărite şi promovate în România pentru uzul unui public restrâns. Nici una din apariţiile sale editoriale de până acum nu a fost atât de discutată în cotidianele de mare tiraj. Nu au fost şi nu sunt cele mai “digerabile” formule de a discuta despre politică. Tismăneanu nu înjură, nu arată cu degetul, nu scrie ca un jurnalist pentru a consacra formule mediatice. În consecinţă, rămâne un personaj apreciat şi respectat, un om de a cărui opinie se ţine seama în special în cercurile academice şi ale celor care îşi asumă, cu mai multă sau mai puţină morgă, titlul de intelectuali, însă nu face prima pagină a ziarelor. Cartea dânsului, “Revirimentul democraţiei” este, în România, probabil cea mai citită şi citată din întreaga operă, deşi cei mai mulţi dintre cititorii occidentali ai profesorului de la Maryland sunt interesaţi mai degrabă de cărţile referitoare la istoria comunismului est-european decât de naşterea noilor democraţii.
De cealaltă parte, Ion Iliescu este şi el autorul unei serii întregi de volume, multe dintre ele făcând referire la chestiunile controversate ale politicii post-revoluţionare româneşti. Din nou, nici una din aceste cărţi nu a reuşit să stârnească o polemică la fel de încinsă, aşa cum a făcut-o cartea de care vorbim. Însă, spre deosebire de Vladimir Tismăneanu, Iliescu este încă preşedinte al României şi este un personaj care, deşi nu a fost niciodată unul dintre preferaţii presei româneşti, nu are nici un fel de probleme în a face prima pagină a ziarelor.
Că autorii, în special Vladimir Tismăneanu, nu au perceput aceste controverse ca pe un lucru de bun augur este destul de evident, mai ales că domnia-sa s-a arătat, în mai multe interviuri (unul publicat chiar de revista Cadran Politic), surprins de virulenţa şi emotivitatea atacurilor nu atât la adresa cărţii, cât la adresa sa, mai degrabă cu titlu personal. Însă reacţiile apărute nu sunt doar explicabile, ci absolut normale. Decizia de a face această carte de interviuri, mai apoi felul în care ea a fost gândită şi pusă în practică, pur şi simplu nu s-a încadrat în orizontul de aşteptări al unor grupuri de public care îşi formaseră o proiecţie proprie asupra celor doi autori şi asupra felului în care ar trebui să se desfăşoare orice convorbire între ei.
În realitate, problema cărţii nu este una a lui Vladimir Tismăneanu, ci a grupurilor de intelectuali care s-au simţit dezamăgiţi nu de analistul politic Tismăneanu, ci de proiecţia pe care ei înşişi au creat-o şi întreţinut-o, atâta vreme cât le folosea justificării unor anumite puncte de vedere.
Aceste segmente, care de altfel au şi reacţionat destul de virulent, pot fi împărţite în câteva categorii de public: cititori ai revistei “22”, publicul “Dilemei”, cercetători tineri care şi-au făcut din Tismăneanu un model de reuşită în Occident etc. Cei mai mulţi dintre ei au păstrat asupra politicii o abordare eminamente conflictualistă şi imanentă, în care bunii şi răi nu se schimbă. În această perspectivă este normală reacţia acestora, de respingere emoţională şi în bloc a cărţii de dialoguri. Ei au aşteptat din partea lui Vladimir Tismăneanu o răfuială în toată regula cu Ion Iliescu, acuze şi contradicţii. Au aşteptat ca în cartea de convorbiri cu Ion Iliescu, cercetătorul american de origine română să exprime frustrările şi nemulţumirile lor. Să facă acuzele pe care ei, trăitori în spaţiul românesc, implicaţi mai mult sau mai puţin direct în politica ultimilor ani, le-ar fi făcut la adresa preşedintelui. Cei care s-au simţit direct ameninţaţi de venirea minerilor au vrut să găsească în carte o condamnare fermă a mineriadelor. Tismăneanu nu a fost aici şi, oricât de bine informat ar fi (fost), nu a perceput emoţional evenimentele. În consecinţă, poate discuta despre ele la rece, păstrându-şi în continuare rezervele faţă de afirmaţiile partenerului de dialog. Poziţia lui a fost consecventă cu cele exprimate la vremea respectivă, însă cei care au luat cartea în speranţa de a-l vedea pe Ion Iliescu pus la zid au fost dezamăgiţi. Aceleaşi lucruri se pot spune despre revoluţia română, corupţie, UASR etc. Tismăneanu a “păcătuit” prin faptul de a fi menţinut limitele unui dialog civilizat şi de a fi pornit de la prezumţia de nevinovăţie. La urma urmei, cartea nu şi-a propus a fi un rechizitoriu, ci pur şi simplu un document, cu una din personalităţile politice centrale ale vieţii politice postrevoluţionare. Iliescu nu este un nume care poate fi ignorat de către un cercetător al comunismului şi postcomunismului românesc. Şi nu trebuie să îţi placă personajul sau să fii de acord cu el; cercetătorul a avut la dispoziţie o sursă primară dispusă să discute despre evenimentele care au marcat viaţa politică a României în ultimii 50 de ani, culegând proiecţiile lui Ion Iliescu despre ceea ce s-a întâmplat. Nu le-a comentat, nu le-a analizat. A făcut din carte o declaraţie de declaraţii ale celui care a condus pentru 10 ani destinele României.
Este greu de crezut că Tismăneanu este în acest caz, aşa cum s-a spus în unul din articolele din presa românească, un “spin-doctor”. Că face obscure jocuri de interese sau că încearcă să îl relegitimeze pe Ion Iliescu. La urma urmei, istoria anilor imediat postrevoluţionari nu o scrie domnul Tismăneanu şi nu într-o singură carte. Iar mandatele constituţionale ale domnului Iliescu au expirat… mai demult.
Dacă reacţia emoţională a intelectualilor de dreapta din România este explicabilă din perspectiva propriului orizont de aşteptări, atacurile lui Tom Gallagher la adresa lui Tismăneanu nu sunt nici ele greu de descifrat, pe de o parte din perspectiva apropierii de grupurile menţionate anterior, pe de altă parte printr-o rivalitate ştiinţifică percepută de o singură parte – a analistului britanic.
Vladimir Tismăneanu a reuşit prin această carte să dea un semnal, oarecum din afară, despre o stare de normalitate care se instaurează treptat, o dată cu democratizarea societăţii şi politicii româneşti. A depăşit încrâncenarea acelor ani postrevoluţionari în care politicul invadase toate sferele socialului, în care adversarii se situau pe poziţii antagonice ireconciliabile. Realizarea unui dialog civilizat nu înseamnă renunţarea cercetătorului la propria gardă critică şi nici o abdicare de la propriile opţiuni politice. Iar “undele de şoc” vor continua probabil să afecteze grupurile de intelectuali de dreapta până în momentul în care Ion Iliescu nu va mai fi o prezenţă de marcă a vieţii politice româneşti.
