Există naţiuni care gândesc pe termen lung şi dezvoltă strategii în acest sens. Chinezii îşi gândesc viitorul pe o durată de 50 de ani, japonezii pe 40 de ani, americanii pe 25 de ani. Dar, sunt şi naţiuni care gândesc doar pe termen scurt. Între acestea se află şi românii, care pot “gândi” pe cel mult cinci ani (cincinalul ceauşist). Gândirea pe termen lung, planurile de viitor întemeiate pe cercetare şi prognoză, grija pentru generaţiile care urmează, toate acestea ar putea fi integrate sub termenul, mult mai general, de dezvoltare durabilă. Un concept global, care vizează ideea de dezvoltare a întregii umanităţi, cu beneficii cât mai mari şi costuri cât mai scăzute, în special acele “cheltuieli” plătibile pe termen lung şi cu consecinţe grave pe viitor, în deosebi distrugerea mediului înconjurător.
Din păcate, pentru România, acest concept este doar o modă, până la urmă o formă fără fond, şi asta pentru că, deşi ţara noastră ar avea nevoie mai mult decât oricând de o strategie viabilă în acest sens (cu atât mai mult cu cât ea nu a existat niciodată), pentru politicienii noştri postdecembrişti nu este decât o altă găselniţă occidentală, bună de folosit în încercarea de “a ne face că ne interesează preocupările Vestului”.
Aşadar, se fac şi la noi simpozioane, mese rotunde şi chiar forumuri cu înaltă participare, ale căror rezultate se limitează, însă, la declaraţii lipsite de consecinţe practice. Există, de asemenea, o serie întreagă de programe a căror titulatură le desemnează ca fiind preocupate de această temă, dar care dezvoltă proiecte pe cel mult câţva ani. Din păcate, toate aceste forme fără fond nu fac decât să aducă un prejudiciu din ce în ce mai mare nu doar prezentului, cât mai ales viitorului nostru.
În fapt, în termeni generali, dezvoltarea durabilă reprezintăîncercarea de a reconcilia progresul economic şi social cu protecţia mediului înconjurător. Definiţia cea mai simplă a dezvoltării durabile se referă la capacitatea de a satisface cererile generaţiilor prezente fără a distruge posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Asta înseamnă că prosperitatea economică şi protecţia mediului trebuie să se dezvolte în paralel. În conformitate cu această definiţie, principiul fundamental al dezvoltării durabile ar trebui să fie echitatea, atât în interiorul unei generaţii, adică distribuţia echitabilă a bogăţiei într-o societate, dar şi echitatea între generaţii diferite. Scopul dezvoltării economice nu mai trebuie să fie doar satisfacerea nevoilor umane de bază, ci şi creşterea calităţii vieţii, ceea ce implică o atenţie sporită acordată sănătăţii, educaţiei, dezvoltării sociale şi mediului.
Am făcut acest scurt excurs teoretic pentru a face evidentă o idee simplă: în România nu a existat şi nu există o strategie viabilă de dezvoltare durabilă. Chiar dacă astfel de documente au fost elaborate, ele rămân doar puncte bifate pentru o cerinţă externă, imposibil de aplicat, atâta vreme cât nu a existat o continuitate a obiectivelor guvernării. Fiecare guvern venit la putere în România după 1989 a avut obiective proprii, obiective care ignorau programele de guvernare anterioare şi vizau, de cele mai multe ori, soluţii de cârpeală. În primii ani după 1989 ne-am obişnuit cu ideea falsă conform căreia guvernarea se raportează, în primul rând la trecut şi cel mult la prezent. Invocarea “grelei moşteniri” a fost o constantă a tuturor guvernelor de până acum – guvernul prezent fiind cel care a a apelat probabil cel mai puţin la această sintagmă – care au fost permanent preocupate de găsirea unor soluţii temporare, reacţionând punctual la stimuli interni şi externi. Programele economice ale României au fost, în ultimii 14 ani, reacţii lipsite de viziune, făcutela cerinţe occidentale sau la provocări interne. S-a încercat permanent evitarea dezastrului şi a colapsului economic, însă nici unul din guvernele care au condus România nu a avut în vedere o dezvoltare pe termen lung a economiei, 20 – 30 de ani, cu atât mai puţin nu s-a urmărit echitatea socială, nici pentru prezent nici pentru viitor, sau protejarea mediului înconjurător.
În anul 2000, a fost elaborată prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a României, în timpul guvernului condus de Radu Vasile,rămasă însă în stadiul de proiect, deoarece următorul guvern a venit cu propriile obiective, diferite faţă de propunerile echipei care a redactat Strategia. Din păcate, nici organismele economice internaţionale FMI, Banca Mondială sau politice, Uniunea Europeană, nu au oferit până acum premisele unei strategii viabile de dezvoltare durabilă, atâta vreme cât cererile lor au fost punctuale şi s-au referit la perioade de doar câţiva ani.
Şi cum este puţin probabil că România îşi va crea singură o astfel de strategie care să fie şi aplicată, chiar în condiţiile în care cererile interne şi cele externe nu ar fi contradictorii la nici un moment, singura speranţă pentru a ne alinia obiectivelor globale rămâne integrarea noastră, într-un viitor apropiat sau poate mai îndepărtat în Uniunea Europeană, organizaţie care are o astfel de strategie pentru toate statele membre.
Privind la noii membri ai Uniunii ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat şi mai ales dacă ar fi fost aplicată o astfel de strategie pentru România, începând cu anii 1992, din momentul în care termenul a fost clarificat de către ONU? Desigur, un răspuns se conturează cu destulă dificultate, însă, cel mai probabil, prin comparaţie cu statele europene care au aplicat astfel de strategii, cu siguranţă salariul mediu, în anul de graţie 2004, nu ar reprezenta doar 75% din cel realizat în 1989, sănătatea nu ar fi în România în permanentă criză, trei sferturi din români nu ar trăi la limita sărăciei, iar mediul nu ar fi un capitol veşnic neîncheiat în negocierile cu Uniunea Europeană.
Există naţiuni care gândesc pe termen lung şi dezvoltă strategii în acest sens. Chinezii îşi gândesc viitorul pe o durată de 50 de ani, japonezii pe 40 de ani, americanii pe 25 de ani. Dar, sunt şi naţiuni care gândesc doar pe termen scurt. Între acestea se află şi românii, care pot “gândi” pe cel mult cinci ani (cincinalul ceauşist). Gândirea pe termen lung, planurile de viitor întemeiate pe cercetare şi prognoză, grija pentru generaţiile care urmează, toate acestea ar putea fi integrate sub termenul, mult mai general, de dezvoltare durabilă. Un concept global, care vizează ideea de dezvoltare a întregii umanităţi, cu beneficii cât mai mari şi costuri cât mai scăzute, în special acele “cheltuieli” plătibile pe termen lung şi cu consecinţe grave pe viitor, în deosebi distrugerea mediului înconjurător.
Din păcate, pentru România, acest concept este doar o modă, până la urmă o formă fără fond, şi asta pentru că, deşi ţara noastră ar avea nevoie mai mult decât oricând de o strategie viabilă în acest sens (cu atât mai mult cu cât ea nu a existat niciodată), pentru politicienii noştri postdecembrişti nu este decât o altă găselniţă occidentală, bună de folosit în încercarea de “a ne face că ne interesează preocupările Vestului”.
Aşadar, se fac şi la noi simpozioane, mese rotunde şi chiar forumuri cu înaltă participare, ale căror rezultate se limitează, însă, la declaraţii lipsite de consecinţe practice. Există, de asemenea, o serie întreagă de programe a căror titulatură le desemnează ca fiind preocupate de această temă, dar care dezvoltă proiecte pe cel mult câţva ani. Din păcate, toate aceste forme fără fond nu fac decât să aducă un prejudiciu din ce în ce mai mare nu doar prezentului, cât mai ales viitorului nostru.
În fapt, în termeni generali, dezvoltarea durabilă reprezintăîncercarea de a reconcilia progresul economic şi social cu protecţia mediului înconjurător. Definiţia cea mai simplă a dezvoltării durabile se referă la capacitatea de a satisface cererile generaţiilor prezente fără a distruge posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Asta înseamnă că prosperitatea economică şi protecţia mediului trebuie să se dezvolte în paralel. În conformitate cu această definiţie, principiul fundamental al dezvoltării durabile ar trebui să fie echitatea, atât în interiorul unei generaţii, adică distribuţia echitabilă a bogăţiei într-o societate, dar şi echitatea între generaţii diferite. Scopul dezvoltării economice nu mai trebuie să fie doar satisfacerea nevoilor umane de bază, ci şi creşterea calităţii vieţii, ceea ce implică o atenţie sporită acordată sănătăţii, educaţiei, dezvoltării sociale şi mediului.
Am făcut acest scurt excurs teoretic pentru a face evidentă o idee simplă: în România nu a existat şi nu există o strategie viabilă de dezvoltare durabilă. Chiar dacă astfel de documente au fost elaborate, ele rămân doar puncte bifate pentru o cerinţă externă, imposibil de aplicat, atâta vreme cât nu a existat o continuitate a obiectivelor guvernării. Fiecare guvern venit la putere în România după 1989 a avut obiective proprii, obiective care ignorau programele de guvernare anterioare şi vizau, de cele mai multe ori, soluţii de cârpeală. În primii ani după 1989 ne-am obişnuit cu ideea falsă conform căreia guvernarea se raportează, în primul rând la trecut şi cel mult la prezent. Invocarea “grelei moşteniri” a fost o constantă a tuturor guvernelor de până acum – guvernul prezent fiind cel care a a apelat probabil cel mai puţin la această sintagmă – care au fost permanent preocupate de găsirea unor soluţii temporare, reacţionând punctual la stimuli interni şi externi. Programele economice ale României au fost, în ultimii 14 ani, reacţii lipsite de viziune, făcutela cerinţe occidentale sau la provocări interne. S-a încercat permanent evitarea dezastrului şi a colapsului economic, însă nici unul din guvernele care au condus România nu a avut în vedere o dezvoltare pe termen lung a economiei, 20 – 30 de ani, cu atât mai puţin nu s-a urmărit echitatea socială, nici pentru prezent nici pentru viitor, sau protejarea mediului înconjurător.
În anul 2000, a fost elaborată prima Strategie de Dezvoltare Durabilă a României, în timpul guvernului condus de Radu Vasile,rămasă însă în stadiul de proiect, deoarece următorul guvern a venit cu propriile obiective, diferite faţă de propunerile echipei care a redactat Strategia. Din păcate, nici organismele economice internaţionale FMI, Banca Mondială sau politice, Uniunea Europeană, nu au oferit până acum premisele unei strategii viabile de dezvoltare durabilă, atâta vreme cât cererile lor au fost punctuale şi s-au referit la perioade de doar câţiva ani.
Şi cum este puţin probabil că România îşi va crea singură o astfel de strategie care să fie şi aplicată, chiar în condiţiile în care cererile interne şi cele externe nu ar fi contradictorii la nici un moment, singura speranţă pentru a ne alinia obiectivelor globale rămâne integrarea noastră, într-un viitor apropiat sau poate mai îndepărtat în Uniunea Europeană, organizaţie care are o astfel de strategie pentru toate statele membre.
Privind la noii membri ai Uniunii ne punem întrebarea: Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat şi mai ales dacă ar fi fost aplicată o astfel de strategie pentru România, începând cu anii 1992, din momentul în care termenul a fost clarificat de către ONU? Desigur, un răspuns se conturează cu destulă dificultate, însă, cel mai probabil, prin comparaţie cu statele europene care au aplicat astfel de strategii, cu siguranţă salariul mediu, în anul de graţie 2004, nu ar reprezenta doar 75% din cel realizat în 1989, sănătatea nu ar fi în România în permanentă criză, trei sferturi din români nu ar trăi la limita sărăciei, iar mediul nu ar fi un capitol veşnic neîncheiat în negocierile cu Uniunea Europeană.
