În prima parte a analizei legăturilor structurale între distribuţia resurselor mondiale de petrol şi politica externă americană, am încercat să stabilim parametrii economici ai dependenţei Americii de petrolul din Orientul Mijlociu şi am urmărit câteva repere istorice care reflectă preocuparea liderilor americani faţă de această problemă. În această perspectivă istorică ne-am oprit la consecinţele vizitei preşedintelui Roosevelt în Arabia Saudită, la întoarcerea de la întâlnirea din 1945 de la Yalta.
În această a doua parte vom continua trecerea în revistă a câtorva momente cheie din istoria bătăliei americane pentru petrol şi vom încerca să stabilim coordonatele politico-economice care determină fulminanta creştere actuală a preţului aurului negru.
Să ne întoarcem deci în 1945. Vizita preşedintelui Roosevelt fusese programată pe fondul unei îngrijorări crescânde că, în eventualitatea izbucnirii unui nou conflict militar, America ar fi putut rămâne în pană de benzină aşa cum se exprimase secretarul de stat Harold Ikes. Întâlnirea dintre preşedintele american şi regele Abdul Aziz Ibn Saud, pe un vapor în Canalul Suez, inaugura începutul unei noi ere în istoria americană, în care petrolul şi securitatea urmau să fie indisolubil legate. Pe lângă acordurile bilaterale stabilite atunci între SUA şi Arabia Saudita, ecuaţia complexă a securităţii în Orientul Mijlociu avea să includă pentru prima dată şi planul concret de creare a statului evreu. Preşedintele Roosevelt îşi exprima opţiunea pentru Palestina iar regele saudit sugera ca evreii să se stabilească într-o regiune desprinsă din Germania-.
Ceea ce a urmat nu au fost decât etapele concrete ale punerii în practică a viziunii americane asupra securităţii în Orientul Mijlociu. În 1953, CIA execută un plan britanic de răsturnare a liderului iranian Mohamad Mossadegh care începuse naţionalizarea societăţilor petroliere anglo-persane. Acesta a fost înlocuit cu sahul Mohammad Reza Pahlavi care, în scurt timp, a deschis industria petrolieră iraniană consorţiilor internaţionale şi, în special, companiilor americane. Şahul nu s-a dovedit însă pentru mult timp un aliat credincios al Americii, dat fiind că interesul său era ca preţul petrolului să crească.
Din ce în ce mai activ în Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Pahlavi a devenit o adevarată problemă în timpul administraţiei Nixon, care deşi încercase să pună în aplicare un plan de eliminare a importurilor americane de petrol, nu putea să evite dependenţa de Golf. În data de 17 octombrie 1973, OPEC anunţa o reducere a producţiei de petrol, reacţia pieţelor internaţionale producând o creştere a preţului barilului de peste 70% într-o singură zi. Acesta era primul dintre cele două şocuri petroliere care au zguduit America în anii ’70, determinând o recesiune puternică la nivel mondial.
Documente secrete din Arhivele Naţionale Britanice, recent date publicităţii, relevă ca reacţia administraţiei de la Washington la aceste evenimente a fost de a planifica o intervenţie militară în Arabia Saudită şi Kuweit, pentru înlocuirea liderilor ostili cu aliaţi ai Americii. În aprilie 1975, ambasadorul SUA în Arabia Saudită trimitea o telegramă confidenţială Casei Albe denunţând ca pe o Ťcrimă nebuneascăť ideea de a interveni militar pentru ocuparea câmpurilor de petrol saudite. Planurile de intervenţie militară au fost însă deviate de evoluţia cu totul neaşteptată a situaţiei politice în Iran. În plin haos politic, şahul părăsea ţara- lăsând locul Aiatolahului Komeini, un anti-american convins. Exportul de petrol iranian fiind oprit pentru aproape un an, preţul barilului s-a triplat pe pieţele internaţionale, dând naştere în 1979 celui de-al doilea şoc petrolier.
Reacţia Americii a fost atunci de a se orienta către Irak, unde un nou lider preluase puterea în partidul Baath, adus la putere cu ajutor american. Acest lider nu era altul decât Saddam Hussein. Donald Rumsfeld, pe atunci trimis special al preşedintelui Reagan în Orientul Mijlociu, a ajuns la concluzia că petrolul irakian şi poziţia Irakului în schema de securitate din Golf erau motive solide pentru dezvoltarea unor bune relaţii cu Saddam Hussein. Ca urmare, în 1980, după invazia Iranului de catre Irak, Washingtonul s-a găsit de partea Irakiană, furnizând Bagdadului informaţii culese prin satelit şi alte forme de ajutor.
Dar nici Saddam Hussein nu s-a dovedit un prieten prea loial pentru Statele Unite. În 1990 acesta invada Kuweitul, ocupând câmpurile petroliere şi masând trupe la graniţa cu Arabia Saudită. Răspunsul militar american a fost prompt, dând naştere primului război din Golf, prin care Saddam a fost forţat să se retragă din Kuweit. Dar acesta era doar începutul unui război de durată. Saddam nu s-a recunoscut învins şi a continuat să se înarmeze. Donald Rumsfeld şi Paul Wolfowitz, secretar adjunct al apărarii atunci ca şi acum, îi scriau împreună cu alţi 15 membri ai partidului Republican, în 1998, o scrisoare preşedintelui Clinton susţinând că tolerarea înarmării Irakului inducea un risc considerabil la nivelul ofertei mondiale de petrol. Preocuparea Casei Albe faţă de problema irakiană a cunoscut o intensificare după preluarea puterii de catre George W. Bush, care încă din primăvara lui 2001 lua în considerare eliminarea regimului lui Saddam Hussein. Bob Woodward, ziaristul care a declanşat scandalul Watergate ce a dus la demisia preşedintelui Nixon, a publicat recent o carte despre pregătirea administraţiei Bush pentru intervenţia în Irak, în care susţine că aceasta a constituit încă de la început o temă cheie a politicii externe a lui George W. Bush.
Apoi au venit atacurile de la 11 septembrie. 15 dintre cei 19 terorişti care au comis atacurile, proveneau din Arabia Saudită. Ca atare, în condiţiile în care prima ţară în topul exportatorilor de petrol, Arabia Saudita, apărea ca un partener foarte nesigur dacă nu chiar un adversar subversiv, iar a doua, Irakul, se dovedea un duşman declarat, SUA nu-şi mai puteau permite să rămână în expectativă. Primul pas a fost retragerea tuturor bazelor americane din Arabia Saudită şi masarea lor în special în Kuweit şi Qatar. Mai mult decât atât, preocuparea faţă de securitatea rezervelor de petrol determina şi reducerea prezenţei militare americane în Europa şi transferarea a 20.000 de soldaţi în Africa- şi Caucaz pentru protejarea rezervelor locale.
Intervenţia în Irak din martie şi aprilie anul trecut punea degetul pe rană. Răsturnarea regimului de la Bagdad- şi capturarea lui Saddam Hussein aveau să încurajeze pieţele mondiale că preţul petrolului urma să intre într-o nouă perioadă de stabilitate. Însă lucrurile nu au stat deloc aşa. Atacurile asupra soldaţilor americani, care cresc vertiginos numărul victimelor de după încheierea războiului, anunţată de preşedintele Bush anul trecut la 1 mai, luptele dintre diversele facţiuni islamiste, luarea de ostateci, sabotarea continuă a conductei de petrol din nordul Irakului, vizarea facilităţilor portuare ale Arabiei Saudite şi nu în ultimul rând, uciderea într-un atentat cu maşină-capcană a liderului guvernului interimar irakian, creează din ce în ce mai multă tensiune pe piaţa mondială a petrolului.
După o uşoară scădere în a doua parte a lui 2003, preţul barilului şi-a reluat tendinţa ascendentă ajungând la 40$ per baril, foarte aproape de nivelul record înregistrat în timpul primului război din Golf. Iar analiştii prevăd că evoluţia nu se va opri aici. Deutsche Bank a realizat recent un studiu care arată că orice atac, oricât de mic, în Arabia Saudită ar putea avea un impact major asupra preţului petrolului, dat fiind că 60% din capacitatea de producţie excedentară mondială se găseşte în mâinile saudiţilor.
Creşterea preţului petrolului deja ameninţă să afecteze timida relansare economică mondială iar America deja a cheltuit sume enorme doar pentru creşterea preţului combustibililor: peste 50 miliarde de dolari. George W. Bush, aflat în an electoral, încerca să gestioneze situaţia atât la nivelul opiniei publice cât şi în termeni reali de politică externă şi politică economică. Ţinând cont de evoluţiile actuale, singura speranţă pentru actualul locatar de la Casa Albă este ca, până în noiembrie, concluzia dominantă să fie că SUA nu au deschis o cutie a Pandorei în lumea arabă ci au reuşit să stabilizeze zona Golfului. De această concluzie foarte fragilă va depinde şi preţul petrolului şi situaţia economiei mondiale în perioada ce va urma.(A. C.)
