11 martie 2009, Aula Magna a Academiei Române
Este o onoare să mă adresez personalităţilor prezente la Academia Română astăzi, într-o împrejurare în care energia şi ideile unor români dau naştere unui model de asociere sub crezuri pe care le-am uitat înainte să le deprindem bine.
Suntem în secolul al XXI-lea şi în al douăzecilea an de la căderea dictaturii comuniste în România, prăbuşirea bipolarismului mondial şi triumful democraţiilor. Avem mai multă libertate, opţiuni, deschidere internaţională, suntem membri ai Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord şi ai Uniunii Europene, ne bucurăm de beneficiile reconectării ţării noastre cu lumea civilizată. Din păcate, la începutul anului 2009, atât lumea, cât şi ţara se află într-un delicat moment de tranzit de la entuziasm la depresie, adevăr care nu poate fi evitat, ci trebuie trăit, înţeles şi depăşit.
Uitându-mă la ultimii o sută cincizeci de ani de istorie românească, admirând lăcaşurile de cultură, administrative, de cult sau de învăţământ ridicate sau refăcute de Familia Regală, am fost impresionat să surprind forţa pe care o aveau asociaţiile de breaslă, meşteşugarii, artiştii, oamenii de ştiinţă sau funcţionarii, cu alte cuvinte profesioniştii României din toate domeniile.
Bisericile şi primăriile, bibliotecile şi cercurile militare, universităţile şi colegiile naţionale, şcolile de arte şi meserii şi liceele, templele artelor şi camerele de comerţ, toate atestă prezenţa în România secolelor al XIX-lea şi al XX-lea a unor puternice bresle: comercianţi, meseriaşi, artizani, alături de asociaţii respectate de pictori şi arhitecţi, sculptori ori constructori. Asociaţiile de breaslă erau puternice şi în domeniul literaturii, al gazetăriei, al învăţământului, ştiinţei sau tehnicii. Indiferent cât de grele au fost împrejurările istorice, România modernă a fost pe mâna oamenilor care şi-au cunoscut profesia, a specialiştilor.
Ca un simbol al coincidenţei istorice, Constituţia statului modern, Casa Regală şi Academia Română au aceeaşi dată de naştere: 1866. Fiecare dintre aceşti piloni ai statalităţii noastre moderne, cu uneltele specifice, a promovat în societatea românească conceptul şi valorile morale asociate profesionalităţii.
Carol I a construit statul român pe principiul profesionalismului, al perfecţionării neîncetate. Instituţiile moderne ale statului s-au făurit, din anul 1866 până în 1947, pe temeiul calităţii profesionale şi al meritului. A fost timpul unei aspiraţii instituţionale către mai bine, în care cuvintele întru care neamul nostru s-a manifestat în Europa au fost „solidaritate“, „unire“, „împreună“, „prin noi înşine“. Travaliul Casei Regale din 1866 până astăzi a fost unul de adunare a energiilor bune, talentelor şi oamenilor de calitate ai ţării. Academia, Biserica, Armata şi Casa Regală au pus împreună esenţele rare ale naţiunii. Ne-am cucerit independenţa pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună, am făcut o ţară modernă pentru că am fost împreună, am depăşit crize şi am câştigat războaie pentru că am fost împreună. Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniştii nu divizează, nu separă, nu distrug. Profesioniştii inspiră, construiesc şi unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii şi ţării lor stând împreună.
După anul 1989, societatea românească, slăbită, începea să-şi manifeste instinctul binelui. S-au restructurat uniuni de creaţie, s-au organizat pe principiul libertăţii sindicate şi patronate, s-au refăcut Camere de comerţ, Bursele de valori şi mărfuri, s-a dat frâu liber spiritului civic şi iniţiativei personale. Din păcate, dispreţul faţă de instituţii şi valori şi umilinţa, frica, sărăcia instalate timp de patruzeci de ani au inhibat sensul, importanţa, criteriul profesionalismului. Societatea românească a părut impermeabilă la bine. În mai toate domeniile publice ale anului 2009 găsim încă destui neaveniţi, oameni incapabili de construcţie, egoişti şi lipsiţi de viziune. România de astăzi este liberă, dar nu este încă profesionistă.
Profesionistul uneşte, diletantul dezbină. Principala problemă a societăţii româneşti informate, democratice, libere şi din ce în ce mai prospere este amatorismul care contaminează cu dezbinare.
În fiecare dintre domeniile vieţii româneşti este urgentă nevoie de seriozitate, etică şi pricepere. De meşteşug, artă şi ştiinţă. De capacitatea de a face bine un lucru, de a stăpâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamnă lucru de calitate, spirit de răspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicaţie şi dorinţa de a avansa în cunoaştere.
Profesioniştii români din diverse domenii, cei care există, au nevoie să fie în primele rânduri ale domeniilor lor de activitate, protejaţi, încurajaţi, pentru a da puterea exemplului personal şi pentru a fi stăpâni pe destinul propriului lor domeniu. Pentru ca expertiza lor, cuvântul lor să atârne greu în deciziile ţării. Ei sunt “aristocraţia” vremurilor democratice, reprezentanţii meritului şi ai predictibilităţii. Profesioniştii din toate domeniile au nevoie să vorbească pe o singură voce, să se manifeste de pe o platformă comună. Pentru că au o misiune comună, aceea de a duce mai departe ţara, de a-i oferi perspectivă şi viitor.
Societatea românească înţelege din ce în ce mai bine că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul etic, moral şi profesionist al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi încrederea; că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea.
Temeinicia profesionalismului şi a instituţiilor reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti pe cât este cel politic, construit în armonie şi complementaritate cu acesta.
Profesionalismul este o condiţie a generaţiei noastre pentru a pune umărul la statornicia României. Profesioniştii, chiar cei fără putere politică sau răspunderi administrative, au o vocaţie naturală de leadership.
Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcţionează performant şi coerent de şase decenii încoace, se caută soluţii pentru administrarea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă lipsei de generozitate, de entuziasm şi de responsabilitate.
În România, deşi de aproape douăzeci de ani încoace încercăm să consolidăm instituţiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul şi de acţiunile indivizilor, de multe ori nepotriviţi cu locul pe care îl ocupau.
Mercantilismul şi superficialitatea au adus mediocritate în spaţiul public, au instalat modele false, cu grave consecinţe sociale.
Instituţia trebuie să fie mai importantă decât omul, iar noi am îndeplinit rar acest criteriu. Doar cu această precauţie a sistemului putem împiedica devierile pe care democraţia, ca instrument, nu le poate evita. Dacă ne uităm la România ultimelor două decenii, vom realiza măsura în care a lipsit profesionalismul, deşi performanţa democratică a fost într-o evoluţie continuă.
Lumea de astăzi este într-o puternică stare de disconfort identitar, iar Europa, deşi bine administrată, este campioană în acest sens. Se pot administra politic instituţiile publice. Nu se pot însă administra politic demnitatea, încrederea, entuziasmul, mândria şi afecţiunea. Ele pot fi inspirate, servite doar cu instrumentele profesionalismului, în toate domeniile vieţii româneşti.
Împlinirile lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi aducătoare de statornicie. Ele au validat profesionalismul, ca element structural al societăţii româneşti.
România europeană, folosind fără complexe de inferioritate aceste valori, va fi o ţară mai puternică, pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri ce nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.
Au trecut douăzeci de ani de la căderea comunismului, o naţiune întreagă a trăit speranţa libertăţii, şi-a dorit progresul şi a aşteptat împlinirea unui vis de mai bine. Unii au numit acest moment o revoluţie. Dar modul în care ne-am privit instituţiile şi în care ne-am comportat unii cu alţii ne-au aruncat într-un cerc vicios la nivelul societăţii şi al fiecărei surse de progres efectiv. Nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Nu am servit instituţiile, ci ni le-am aservit. Acest an, de criză economică globală şi naţională, pregăteşte şanse pentru o adevărată schimbare, pentru o altfel de Românie. Iar răspunsurile pe care le căutăm de douăzeci de ani sunt acum la îndemâna şi în faţa noastră.
