În dimineata zilei de miercuri 27 aprilie, Comisia de Afaceri Externe a Parlamentului European ar fi trebuit sa discute împreuna cu Comisarul pentru Extindere, Günter Verheugen si cu baroneasa Emma Nicholson, asupra a doua probleme arzatoare: România si Cipru.
Conform agendei, România era capul de afis si toata lumea astepta cu mare interes pozitia Comisiei privind mult discutata cerere a Parlamentului, de reorientare a negocierilor. Cât despre Cipru, referendumul asupra reunificarii insulei înaintea intrarii în Uniunea Europeana urma sa aduca mult asteptata rezolvare a unei dispute vechi de 30 de ani si deci, un motiv de satisfactie pentru oficialii europeni.
Pe 24 aprilie însa, rezultatele referendumului cipriot au bulversat toate planurile. Partea greaca a insulei a votat împotriva reunificarii cu nordul ocupat de Turcia în 1974, în ciuda votului pozitiv al cipriotilor turci din nord si al eforturilor sustinute ale comunitatii internationale. Dupa esecul îndelungilor tratative diplomatice, Natiunile Unite – artizanul principal al proiectului de reunificare, Uniunea Europeana si Statele Unite sperau ca referendumul sa dea curs vointei populare de rezolvare a crizei si de integrare în Uniunea Europeana sub forma unui stat federal. Dar spre marea dezamagire a marilor puteri, minuscula insula din Mediterana va ramâne în continuare divizata si, mai mult decat atat, nordul va ramâne în afara Uniunii Europene si a recunoasterii internationale.
O fosta colonie britanica, Ciprul si-a câstigat independenta în 1960, adoptând ulterior o constitutie ce garanta împartirea puterii între majoritatea greaca si minoritatea turca. Ulterior însa situatia s-a deteriorat rapid, iar cipriotii greci au început sa controleze insula, dând nastere la conflicte violente care s-au perpetuat câtiva ani. În 1974, Grecia, la vremea respectiva o dictatura militara, sustinea o lovitura de stat în Cipru având ca scop anexarea insulei. Acesta a fost impulsul declansarii invaziei turcesti în partea de nord, în urma careia a fost ocupata o suprafata de aproape 40% din insula, desi etnicii turci reprezentau mai putin de 20% din totalul populatiei înainte de conflict. Comunitatea internationala a refuzat sa recunoasca nou creata Republica Turca a Ciprului de Nord dar, în mod evident, Turcia a facut acest lucru si, mai mult decât atât, si-a mentinut pe insula o prezenta militara solida ce numara astazi aproximativ 30.000 de militari. În partea sudica, grecii au o armata de 12.000 de soldati, fapt care a dat nastere de-a lungul timpului la numeroase conflicte, cu greu tinute în frâu de asa-zisa “linie verde” creata de Natiunile Unite între partea nordica si cea sudica.
Lucrurile s-au complicat si mai mult, de data aceasta cu efecte la nivel international, datorita decalajului economic care s-a creat treptat între nordul turcesc sarac si nerecunoscut ca stat independent si sudul grecesc angajat într-o rapida dezvoltare sprijinita masiv din fonduri externe. Cu o economie bazata aproapte exclusiv pe agricultura si cu o finantare insuficienta din partea Turciei, partea nordica a recurs la mijloace mai putin ortodoxe pentru atragerea capitalurilor si a jucat cartea paradisului fiscal, transformând în avantaj lipsa recunoasterii internationale.
De la traficantii de droguri sau teroristi si pâna la magnatii rusi, Ciprul a devenit în partea sa nordica locul unde banii murdari puteau fi depusi în liniste în conturile firmelor off-shore. Fara acorduri fiscale, fara sofisticate proceduri de vize si fara acorduri de extradare, Ciprul oferea toate conditiile pentru pastrarea si tranzitarea banilor negri dar si pentru refugierea celor certati cu legea. Mai mult decât atât, bancile din mica insula ofera un bun camuflaj pentru nenumarate afaceri dubioase care implica firme, uneori cât se poate de respectabile, din întreaga lume, cum ar fi cunoscuta Credit Suisse First Boston (CSFB) care împrumuta în 1999 unei firme off-shore din Cipru peste 200 milioane dolari.
Schemele financiare de tip off-shore au devenit atractive si pentru lumea afacerilor din România care fie încercau sa scape de povara taxelor si eventual de bratul legii, fie deveneau tinte ale unor strategii financiare lansate de pe tarmurile cipriote. Sa ne amintim ca în anul 2000, Libra Bank creata de Viorel Catarama si Victor Babiuc, a facut obiectul unei încercari de preluare de catre un grup de interese cipriot. Un alt exemplu cu iz cipriot de implicare în afaceri la cele mai înalte niveluri este misterioasa firma Phoenix Oil Ltd. Cipru care figureaza pe lista pretendentilor la privatizarea Petrom.
Iata deci ca nimeni nu poate ramâne indiferent la ce se petrece pe aceasta insula de marimea unui judet din România. Prin încercarea de integrare în Uniunea Europeana s-a încercat aducerea sub control a partii de nord, asa cum s-a întamplat cu partea sudica pe parcursul negocierilor de aderare. Se pare însa ca jocurile politicii locale, si poate ca nu numai, vor face ca pentru o bucata buna de timp Republica Turca a Ciprului de Nord va ramâne saraca, separata de sudul ” europenizat ” dar, pe de alta parte, libera de constrângerile legilor internationale. Eminentele cenusii ale schemelor financiare pot rasufla usurate iar oficialii europeni vor cauta în continuare cai de rezolvare a problemei.
În orice caz, la întâlnirea ministrilor de externe europeni la Luxemburg, desfasurata dupa aflarea rezultatelor referendumului, comisarul Gunter Verheugen era mai mult decât dezamagit si declara : ” O oportunitate unica de a gasi o solutie la vechea problema a Ciprului a fost pierduta “. Deocamdata se vor gasi paleative de ameliorare a crizei prin ridicarea embargoului comercial international care fusese impus partii de nord a insulei, finantarea din fonduri europene si chiar înfiintarea unui birou de reprezentare al Comisiei Europene.
Iata deci care este fundalul si care sunt consecintele votului negativ asupra reunificarii Ciprului care a dat peste cap agenda Uniunii Europene. Una peste alta, efectul cel mai direct pe care îl resimte România la acest moment este amânarea discutiei privind reorientarea negocierilor cu UE, comisarul Verheugen urmând sa înmâneze materiale scrise parlamentarilor care vor reflecta în linistea biroului sau pe culoarele parlamentului la soarta României. Aceasta amânare poate fi o veste buna pentru guvernul nostru care va mai câstiga ceva timp în încercarile de a convinge Bruxelles-ul ca totul se desfasoara conform planului si ca negocierile pot fi încheiate pâna la sfârsitul acestui an. Pe de alta parte, daca vestile ramase deocamdata în sertarul lui Gunter Verheugen nu sunt încurajatoare si, mai mult decât atât, daca vor veni la un moment nepotrivit în viitorul apropiat, impactul lor ar putea fi mai mare si mai dureros.
La Bruxelles parerile privind succesul negocierilor ramân însa împartite si, în ciuda pronosticurilor destul de nefavorabile, putem înca sa speram ca data de 1 ianuarie 2007 ramâne în continuare în agenda Uniunii Europene.
