Urmarea din numărul anterior.
Deci, cum ne vom raporta între NATO şi UE?
În anii ce au urmat căderii comunismului, Alianţa şi-a modificat, fără îndoială, funcţia principală, dinspre o organizaţie de apărare în una de securitate şi, în timp ce şi-a păstrat misiunile esenţiale, şi-a adăugat altele noi – cea mai importantă fiind reprezentată de asigurarea stabilităţii şi securităţii, atât în fosta arie de responsabilitate, cât şi în afara acesteia.
Întrebarea fundamentală care rămâne de dezlegat după ora aderării este aceea a noii raportări a României la cei doi poli de putere trans-atlantici, aflaţi, din nefericire pentru noi, într-un punct oarecum antagonic al relaţiei lor. Procesul de elaborare şi implementare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare, menită să întărească capacitatea militară a Uniunii Europene, în ceea ce priveşte managementul crizelor, trebuie să vizeze şi întărirea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul NATO, păstrând nealterată legătura trans-atlantică.
Asistăm astfel la o delimitare clară a rolului NATO în asigurarea securităţii europene, în urma deciziei Uniunii Europene de a-şi asuma această responsabilitate, important fiind modul în care Forţa de reacţie rapidă a Uniunii Europene va prelua atribuţiile deţinute anterior de NATO. În esenţă, această strategie de securitate europeană cuprinde următoarele componente:
– asigurarea implicării Uniunii Europene în operaţiunile de planificare ale NATO;
– disponibilitatea cooperării militare între Uniunea Europeană şi NATO;
– adaptarea cadrului operaţional de apărare colectivă al NATO în scopul implicării în operaţiunile militare iniţiate de Uniunea Europeană.
NATO ar rămâne piatra de temelie a securităţii europene şi fundamentul apărării colective în spaţiul euro-atlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare trebuie subsumată principiilor asumate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996. Acolo, “Declaraţia pentru securitate şi politica de apărare europeană” stabilea că programul “Berlin-plus” se va aplica doar statelor europene care sunt atât membre ale Uniunii Europene, cât şi ale NATO sau ale Parteneriatului pentru Pace.
Este greu de văzut unde se situează la ora actuală baza funcţionării Alianţei. Din perspectivă americană, lucrurile se prezintă astfel: dacă vechea alianţă s-a dus, este timpul să construim una nouă. Într-o logică oarecum similară, Comisarul European pentru Comerţ Exterior, Pascal Lamy, se întreba de curând: “cât de departe sunt dispuşi să meargă europenii pentru a-şi apăra sistemul bazat pe reguli? Ne vom asuma noi riscuri, vom accepta să pierdem vieţi omeneşti şi vom plăti mai mult? Aceasta este întrebarea reală la care noi, europenii, ne-am pregătit atât de bine să nu răspundem.” Răspunsul ar putea veni din confruntarea celor două întrebări. Fără doar şi poate este nevoie de o revizuire fundamentală a raţiunii de a fi a NATO, iar acest proces trebuie să înceapă acum, înainte ca disputele transatlantice să scape de sub control.
Acesta coincide cu momentul în care noile state membre aderă la Alianţă. De aceea, chestiuni precum multilateralismul, parteneriatul şi gestionarea situaţiilor din Irak şi Afghanistan au fost punctele-cheie pe agenda întâlnirii miniştrilor apărării şi a miniştrilor de externe din statele membre şi candidate NATO, care a avut loc în luna decembrie 2003. Un accent deosebit a fost acordat parteneriatului cu Uniunea Europeană şi reducerii tensiunilor dintre membrii NATO, în urma disensiunilor apărute în cadrul conflictului din Irak sau a falsei concurenţe generate de iniţierea unei politici europene de securitate şi apărare.
Fără doar şi poate, concurenţa strategică dintre Statele Unite şi Europa ar fi una dezastruoasă. Ar conduce la o dispută destabilizatoare între cele două părţi, întrucât ambele tabere ar concura, printre altele, pentru favorurile celorlalte mari puteri, ca Rusia şi China. Disputele comerciale s-ar intensifica, ducând la conflicte şi mai acute şi reducând potenţialul avansării înspre reforme progresive în sânul OMC. În general, competiţia deschisă între UE şi SUA ar accelera tendinţa de îndepărtare, în cadrul sistemului internaţional, de la cooperare către concurenţă între marile puteri, toate acestea cu efecte negative în primul rând împotriva statelor mici aflate la intersecţia, din punct de vedere strategic, dintre interesele celor două.
Totodată, este de la sine înţeles pentru toţi analiştii că Europa şi Statele Unite reprezintă cuplul crucial pentru securitatea globală. Progresul în majoritatea ariilor de relaţii internaţionale depinde în mod critic de modul în care SUA şi Europa îşi coordonează politicile, ţintind în aceeaşi direcţie. Dar acest cuplu de forţe are în acest moment nevoie de o pârghie de legătură, una care să nu antagonizeze şi mai mult cele două părţi, ci să acţioneze ca un liant între cele două părţi ale Atlanticului. Dacă România va fi în stare să îşi asume (o parte) a acestui rol, rămâne de văzut.
