China îmi aminteşte de un proverb vechi, care spune să “ai grijă la dorinţele pe care ţi le pui.”
Acum 33 de ani, preşedintele Nixon a făcut o vizită istorică în China. A descoperit acolo o naţiune preocupată exclusiv de sine, statică, izolată, comunistă, luptându-se să devină independentă în toate privinţele. Astăzi, cea mai numeroasă naţiune a lumii a abandonat comunismul, şi a îmbrăţişat cu entuziasm şi succes capitalismul şi comerţul internaţional.
Deci noi am câştigat. De ce atunci nu-ibucură pe americani victoria? Poate pentru că descoperă o Chină transformată într-un concurent cu mult mai de temut în domeniul economic decât a fost vreodată în termeni ideologici.
Din 1980, economia Chinei s-a dezvoltat mai mult şi pe o perioadă mai lungă decât orice altă ţară de-a lungul istoriei, dublându-se la fiecare şase sau şapte ani. În anii ’80 şi ’90, creşterea aceasta exponenţială a trecut aproape neobservată, deoarece era aplicată unei baze economice reduse. Dar pe măsură ce aceste baze s-au dezvoltat, fiecare dublare a adus o creştere tot mai impresionantă a capacităţii şi forţei ţării.
Până în 2000, China avea nevoie doar de încă o dublare a economiei pentru a fi propulsată ca principal actor pe scena economică internaţională. Conştientizând această dinamică, producătorii lumii s-au relocat imediat spre China pentru a profita de creşterea rapidă a pieţei locale şi de uriaşa forţă de muncă disciplinată, bine educată şi cu pretenţii salariale reduse.
În anul 2004, volumul importurilor şi exporturilor Chinei a atins 1,1 trilioane USD, dublul volumului din 2001. China a devenit a treia mare putere comercială a lumii, după Statele Unite şi Germania. A luat locul Japoniei şi al Mexicului ca fiind cel mai mare furnizor de produse electronice şi componente de sisteme informatice (computere) al SUA. China a concentrat o treime din consumul mondial de petrol şi 90% din creşterea cererii totale de oţel din lume.
La un moment dat în 2004, apetitul extraordinar al Chinei pentru materii prime pentru pieţele de construcţii şi producţie în creştere a ocupat 20% din capacitatea de transport de materiale en gross a lumii. Preţurile pentru transportul de marfă prin vasele transoceanice au crescut cu aproape 300%. Constructorii americani s-au confruntat cu o penurie de ciment.
China reprezintă în prezent 13% din produsul intern brut al lumii (pe baza parităţii ratelor de schimb pentru puterea de cumpărare). Imaginaţi-vă impactul pe care-l va avea următoarea dublare.
În 2004, piaţa auto internă a depăşit 5 milioane. În următorii 15 ani, se estimează căva depăşi 20 de milioane, întrecând-o pe cea a SUA.
Ce implicaţii au aceste statistici surprinzătoare? Să ne concentrăm pe consumul de petrol al Chinei, dat fiind că petrolul este un element fundamental pentru pieţele lumii.
În 2004, consumul de petrol al Chinei a crescut cu 40%, până la 6,5 milioane de barili pe zi. Cererea internă a SUA este de 20 de milioane de barili pe zi. Cererea în SUA creşte cu aproximativ 500.000 barili pe zi de la un an la altul. Cea a Chinei creşte cu aproape 1,5 milioane de barili pe zi de la un an la altul.
China îşi protejează interesele energetice printr-o reţea de baze militare şi legături diplomatice
Producţia mondială de petrol se străduieşte în prezent să satisfacă cererea în creştere. Atât SUA, cât şi China sunt tot mai dependente de importurile de petrol. Ambele îşi urmăresc agresiv strategiile de păstrare a accesului la resursele de petrol. Personal, mi se pare că strategia Chinei este mai coerentă şi pe termen mai lung. În timp ce SUA au cheltuit 300 miliarde de dolari pentru a ataca Irakul, au încercat să răstoarne guvernul Chavez din Venezuela, iar acum ameninţăm Iranul, China a semnat, fără prea multă zarvă, contracte pe termen lung cu multe dintre aceste ţări. A investit în jur de 15 miliarde USD în câmpuri petrolifere străine şi se aşteaptă să investească de zece ori mai mult în următorii zece ani.
China a început să negocieze direct cu cei mai importanţi furnizori tradiţionali de petrol ai SUA, pentru a-şi asigura resursele pe viitor. Canada este în prezent cel mai mare furnizor al Statelor Unite. De fapt, toate conductele de petrol din Canada merg spre sud, pentru a satisface cererea de petrol a părţii centrale şi de vest a SUA. Ceea ce se va schimba foarte curând. Companii chineze şi canadiene negociază construcţia unei conducte din nordul provinciei Alberta spre vest, spre Columbia Britanică. Murray Smith, fostul ministru al energiei din Alberta, observa deschis că “vânzările către China vor modifica dinamica operaţiunilor noastre.”
În decembrie, China a semnat un acord cu Venezuela şi vecina ei Columbia, privind construcţia unei conducte care să lege câmpurile petrolifere venezuelene de porturile columbiene de pe coasta Pacificului. Ceea va permite Chinei să evite CanalulPanama, controlat de SUA. Venezuela este al patrulea mare furnizor de petrol pentru americani. Congresul American a cerut investigarea potenţialului impact al contractului cu China asupra importurilor americane de petrol.
China îşi protejează interesele energetice printr-o reţea de baze militare şi legături diplomatice din Orientul Mijlociu până în sudul Chinei. Recent, a semnat un contract pe 25 de ani cu Iranul, în privinţa furnizării de petrol şi gaze naturale. Acum, aproape 80% din importurile de petrol ale Chinei se realizează prin Strâmtoarea Malacca. China consideră că acest coridor maritim este controlat de Marina americană. În consecinţă, analizează posibilitatea construirii unui canal peste istmul Kra din sudul Thailandei, care să-i permită să ocolească strâmtoarea.
Desigur, Richard Nixon şi Henry Kissinger nu sunt singurii cărora li se datorează noua direcţie economică a Chinei. Dar la această aniversare a vizitei lor istorice, ar trebui să medităm încă o dată la legea consecinţelor neintenţionate.
