Interviu cu Dragoş Şeuleanu, Preşedinte director general al Radiodifuziunii Române
Domnule Dragoş Şeuleanu, sunteţi Preşedinte director general al Radiodifuziunii Române, aţi debutat în Radiodifuziunea Română la emisiunile pentru tineret şi aţi avut o ascensiune rapidă. Ce calităţi consideraţi că v-au propulsat în această funcţie?
Am debutat la Programul 3, pentru tineret. Calităţile care m-au propulsat în această funcţie au fost pasiunea faţă de meserie, perseverenţa şi dorinţa de a mă pregăti în continuare. În plus, comunicarea m-a atras foarte mult. Nu pot spune ca ascensiunea mea a urmat neapărat un plan, ci, pur şi simplu, din anii ’90 au apărut oportunităţi foarte mari. Ascensiunea mea nu a fost atât de rapidă precum pare. În realitate, a fost mult mai dificilă. Am început să colaborez la 18 ani, când eram licean în clasa a XII-a, la emisiunile postului de radio România 3, la Adolescent Club şi Student Club. Eu am 15 ani în plus de experienţă, care nu se văd în cartea de muncă. Într-adevăr, dacă se ia în considerare evoluţia mea începând cu anii ’90, ascensiunea mea nu pare foarte îndelungată. Dar multă lume nu ştie de experienţa mea anterioară în radio.
Am avut parte de mult sprijin din partea instituţiei, din punct de vedere al pregătirii profesionale. Am făcut un curs la Vocea Americii în 1991, am prins puciul de la Moscova, am urmat şi un MBA în Management, care m-a ajutat mult în evoluţia ulterioară.
Care sunt proiectele pe care v-aţi propus să le realizaţi atunci când aţi preluat şefia Radiodifuziunii?
Sigur, am avut anumite proiecte în minte când am venit la conducere. Ele, oricum, au fost complet regândite împreună cu Consiliul de Administraţie. Eu vreau să creez o instituţie care să reziste singură pe piaţă, chiar în condiţiile unor vremuri grele. Radio România era ca un mamut, care se mişca compact. Acum însă proiectele au căpătat independenţă, iar Radio România va deveni un post de radio de sine stătător. În plus, studiourile regionale nu vor mai prelua jurnalul de la Radio România Actualităţi, se va crea o politică proprie pentru fiecare post de radio în parte. Dar ce am dorit eu foarte mult să realizez a fost crearea condiţiilor pentru un grup destul de mare de oameni bine pregătiţi din punct de vedere profesional ca manageri. Există mari diferenţe între echipa care era acum 2 ani la conducerea Radiodifuziunii şi cea de acum.
Aţi deschis un birou de presă la Berlin, iar cel de la Bruxelles va fi consolidat. Acestea fac parte din proiectele pe care le-aţi avut în vedere la numirea în funcţie?
Biroul de presă din Berlin a fost deschis acum două luni de zile, urmează să se deschidă şi birourile din Bruxelles şi Washington. De fapt, ele funcţionează deja neoficial. Până în momentul de faţă am avut cea mai puternică reţea de corespondenţi în străinătate. Cel mai bine am demonstrat acest lucru la momentul războiului din Irak. Nu am reuşit să avem un corespondent chiar în Bagdad- în timpul războiului, dar nici nu am ţinut foarte mult la acest lucru, pentru că nu puteam să avem o acoperire mai mare decât CNN. Noi oricum avem un contract foarte bun cu CNN şi informaţiile de la ei ajung şi la ascultătorii noştri.
Radiodifuziunea Română a avut corespondenţi în toată zona: în Qatar, Bahrein, Turcia, tot Orientul Mijlociu. În Arabia Saudită nu am avut nici un corespondent, deşi unul dintre ei se afla foarte aproape de această zonă, pe un portavion. Pe urmă, am avut tot timpul corespondenţi în marile capitale: Washington, Berlin-, Londra, Paris, Moscova. Am propus, iar sugestia a fost acceptată, să deschidem câte un birou cu trei-patru corespondenţi în punctele-cheie. Berlin este un punct important, este un oraş unde se decide mult din soarta Europei. La Berlin, Bruxelles, Washington- vor fi deschise primele trei birouri de acest tip. Toate sunt deschise, dar nu oficial. Este interesant faptul că în aceste capitale închiriem birouri şi creăm mici studiouri mobile pentru corespondenţi. Spaţiile au fost închiriate chiar în inima presei din ţara respectiva. Noi vrem ca ziariştii noştri să se simtă egali cu ziariştii din ţările în care vor activa. În plus, în fiecare ţară dorim să angajăm şi un ziarist cetăţean al ţării respective, pentru că asta favorizează colectarea de informaţii. În Germania avem chiar patru-cinci oferte de la ziarişti germani care doresc să colaboreze cu Radiodifuziunea. Noi îi plătim civilizat, iar în momentul de faţă există un şomaj destul de ridicat în rândul ziariştilor de acolo, aşa că prezenţa studioului românesc poate reprezenta o soluţie pentru ei. Salariile sunt mai bune decât recunosc colegii mei şi mai mari decât şi-ar dori concurenţa.
Aceste proiecte le-am avut în minte de la preluarea funcţiei, e adevărat. Nu uitaţi că radioul m-a pregătit timp de 15 ani pentru această meserie. Iar eu am fost director de resurse umane timp de doi ani, slujbă pe care nu aş mai accepta-o în prezent, dar care mi-a oferit o bună experienţă în comunicarea cu oamenii. În plus, ştiam structura instituţiei, ştiam fiecare şurub al instituţiei şi mai ales cum ar fi trebuit să se desfăşoare proiectele.
Eu vroiam să mă ocup de pregătirea profesională. Eram redactor-şef adjunct la secţia de programe. Am intuit ca va fi un domeniu foarte interesant, iar domnul Preda (n.r. – directorul general al Radiodifuziunii în perioadă) investea mult în pregătire. La vremea aceea, ca şi acum, Radioul era instituţia media care investea cel mai mult în pregătirea personalului său. Toate acestea se întamplau în anul 1993. Eu eram îngrozit, nu aveam experienţă, mă gândeam cum trebuia să fie să ai în subordine oameni mai vechi în Radio. Dar, de vreme ce urmasem cursuri de pregătire pentru acest domeniu, am abordat şi această funcţie, care s-a dovedit a fi o experienţă interesantă. Oamenii aceia m-au ajutat enorm, au fost dificultăţi mari. Dar, după aceea, au venit diverşi manageri în instituţie, iar eu îmi notam ce strică, ce nu pun unde trebuie. Aşa încât, în prima lună după ce am fost numit director general interimar, am refăcut traseul pentru lucrurile pe care le stricaseră înaintea mea colegii mei.
Sunt şi proiecte pe care nu aţi reuşit să le aplicaţi? De ce?
Da. Nu am reuşit să flexibilizez suficient echipele formate din jurnalişti care cred că s-au născut atât de talentaţi şi au atât de multă dreptate încât nimeni nu îi poate contrazice. Lucrurile se schimbă totuşi, dar nu atât de repede pe cât aş fi dorit, în primul rând pentru ei, pentru că, cu cât mai repede se termină tranziţia aceasta, cu atât mai bine pentru fiecare dintre noi.
Un alt proiect pe care nu am reuşit să-l demarez din motive pur politice şi la care am ţinut foarte mult este reprezentat de promisiunea mea de a dărui oamenilor cu venituri modeste receptoare radio. Proiectasem deja un plan cu un buget de 3-5 milioane de dolari pentru aşa ceva. Campania pur politică care a fost dusă împotriva taxei radio nu a mai permis obţinerea fondurilor necesare. Oamenii săraci de la ţară, care nu au televizor în casă, nu au bani să meargă la teatru, la film, la un concert măcar un post de radio să asculte. Copiii aceştia ce şansă au în viaţă? Eu provin dintr-o familie care a fost săracă la un moment dat, din cauză că tatăl meu a murit când eram mic. Or, ce şansă ai în viaţă dacă nu ai acces la cultură?
Nu am reuşit informatizarea Radioului, dar am semnat acum o lună de zile un contract de informatizare, cel mai mare contract din istoria Radioului, de 9 milioane euro. A avut loc o licitaţie, a câştigat un consorţiu de firme, nu s-a înregistrat nici o contestaţie. Caietul de sarcini a fost cerut de peste treizeci de firme, din care douazeci sunt mari companii internaţionale de IT. Într-un an şi jumătate nu veţi mai recunoaşte Radioul, nu va mai circula nici o hârtie prin instituţie.
În plus, mai există un proiect pentru care am şi obţinut hotărârea de guvern necesară. Casa Radio din Bucureşti va fi conectată cu toate studiourile din ţară, sediile importante, stadioane, birouri, prin fibră optică, iar astfel comunicarea va avea loc instant. Casa Radio va fi ca o insulă, în interiorul căreia se va comunica perfect, vom putea face transmisiuni între Bucureşti şi fiecare birou teritorial.
Sigur, experienţa din străinătate m-a ajutat în privinţa proiectelor. Profesorul Cajal, Dumnezeu să-l ierte, spunea că două săptămâni în străinătate echivalează cu cititul unei biblioteci întregi. În plus, am avut şansa să cresc din punct de vedere profesional lângă mari personalităţi, de la care am învăţat un sistem de gândire. Totuşi unele proiecte au apărut aici din necesitate, iar când le-am prezentat afară, i-am surprins chiar pe străini.
Am desfiinţat cinci limbi de emisie la Radio România Internaţional. Ceea ce părea o catastrofă era, de fapt,relansarea RRI, care rămăsese, parţial, cantonat în sistemul de funcţionare de dinainte de 1989. Comunicăm cu vecinii noştri ca şi când nu ar exista altă modalitate în afară de undele scurte. Eu am o vorbă: războiul rece s-a sfârşit, iar Franco a murit şi trebuie să ne adaptăm la noile realităţi. Sunt două expresii despre care cred că îi enervează pe unii dintre colegii mei de la RRI, dar pe care le-am repetat ori de câte ori a fost nevoie.
Cea mai mare performanţă pe care am realizat-o este obţinerea acordului de la primul ministru maghiar şi cel român pentru realizarea unei emisiuni de tip duplex, în cadrul căreia cei doi prim miniştri vor răspunde la întrebările adresate de ascultătorii celeilalte ţări. Am mai realizat un triplex cu miniştrii de Interne român, bulgar şi rus. Realizăm în mod frecvent o emisiune duplex cu Radio Budapesta despre cum se dezvoltă comunităţile de afaceri ale celor două ţări şi ce se poate face pentru o colaborare mai bună.
În acest context, se poate spune că Radio România este o adevărată platformă comunicaţională şi are rol de stabilitate în zonă.
În ultima vreme au apărut în presă mai multe articole în care sunteţi acuzat de implicare într-o serie de conflicte în interiorul Radiodifuziunii. Printre acestea se numără impunerea unei anumite cenzuri în redactarea şi difuzarea informaţiilor şi provocarea unor disensiuni în rândul angajaţilor, prin impunerea punctului de vedere al partidelor de guvernământ.
Este o situaţie normală pentru orice instituţie din Europa. Toţi directorii generali din Europa păţesc acelaşi lucru.Nu ne puteam naşte din spuma mării, trebuia să fim propuşi de un partid, aşa sunt legile în Europa. Dacă sunt propus de PSD înţeleg că nu e bine. Dacă eram propus de alt partid, probabil era puţin mai bine sau nu era bine. Eu sunt propus de PSD, mă mândresc cu acest lucru, am acceptat de la început, am avut o comunicare foarte bună cu domnul preşedinte Ion Iliescu şi cu domnul prim-ministru Adrian Năstase. Am discutat nişte obiective de lucru, nişte metode de lucru, lucruri care au fost respectate în totalitate, sper că şi de mine, pentru că dânşii s-au comportat admirabil din acest punct de vedere. Nu am avut niciodată vreo piedică în desfăşurarea activităţii din partea dânşilor, nu am avut probleme. Dar o instituţie trebuie condusă. Iar eu am descoperit o tehnică folosită în România destul de mult, pe pielea mea: se încearcă să se sperie managerul sau managerii de instituţie ca acesta/aceştia să nu mai aibă curajul să se implice în decizie şi astfel să se manipuleze mult mai uşor instituţiile. Astfel, instituţiile nu se manipulează de la vârf, ci de la nivelul redactorilor, cei care realizează emisiuni. Ori dacă directorul general nu mai are curajul să impună norme de lucru, atunci fiecare poate să facă ce vrea, iar Radiodifuziunea Română se transformă într-o mie de posturi mai mici, fiecare cu interesele lui. Noi am încercat să introducem reguli. În clipa în care introduci reguli, începe să se vadă ce se întâmplă acolo. Vă spuneam că Radioul era un mastodont de 2700 de oameni. Când am început să micşorăm colectivele, s-a văzut cine nu venea la serviciu, cine chema aceiaşi invitaţi la emisiuni, pentru că aveam sumarele. La orice post de radio directorul de instituţie nu cere sumarele, ca să se vadă ce se difuzează? Sau ce director de ziar nu cere sumarele? Ce, publică fiecare ce vrea în ziar? Şi atunci de ce este absurd ca eu sa cer sumarele emisiunilor? De ce este absurd să întreb de ce nu difuzaţi opoziţia? Pentru că aceasta a fost principala problema: cele mai mari prime le-am dat jurnaliştilor de la camera ştirilor dacă difuzau materiale bune despre opoziţie. Toţi difuzau ştiri despre putere, nu aveam probleme la acest capitol, intervenţia mea nu era necesară.
În legătură cu ultimele acuzaţii, aici este foarte simplu: există un domn care îşi doreşte să fie director general, a candidat, e membru în Consiliul de Administraţie, a obţinut un vot, votul lui, şi care continuă să îşi dorească să fie director general. Eu l-am luat în serios când dânsul a zis că e cenzură la Radio România, deşi am fost mirat că nu spusese nimic până în momentul respectiv. O altă doamnă, o prietenă de-a dânsului, a candidat la un post de redactor-şef adjunct, nu a câştigat, de aici s-a declanşat un mic conflict şi au început să amestece interesele. Domnului respectiv eu am vrut să-i dau o şansă, să dau o şansă instituţiei în primul rând. Dacă este cenzură la radio şi eu nu ştiu? Atunci i-am propus să facă parte din comisia de ziarişti care lucrează pe campania electorală, căci unde se poate exercita cenzura mai mult ca în campanie? Eu puteam să fiu suspectat că, fiind propus de PSD, voi cenzura în favoarea PSD-ului. Şi atunci, l-am numit pe domnul aceasta, care este vigilent, Răzvan Dumitrescu, şi care a refuzat postul motivând că este o atitudine militaristă.
Altă acuzaţie a fost că nu sunt reguli şi fiecare face ştirile cum vrea. Poate este adevărat şi are în bună măsură dreptate. Am propus să facem o comisie care să stabilească regulile de redactat. Şi l-am numit din nou pe acest domn, care a refuzat din nou. Eu nu pot să fiu decât îngrijorat în condiţiile în care domnul a semnalat nişte nereguli şi nu doreşte să ia parte la îndreptarea lor, plus că este membru în Consiliul de Administraţie, ceea ce denotă o lipsă de personalitate. Părerea mea este că dânsul e şi nepriceputprofesional şi probabil că i-a fost frică să nu se vadă. Pentru că un om responsabil, sigur pe meseria lui, acceptă imediat să vină la treabă, chiar dacă are numai duşmani in jurul său, ceea ce nu este cazul aici. În fine, cred că a fost vorba de manipulare, de lipsă de comunicare în interior, iar o parte din probleme le-am rezolvat mai târziu, discutând cu colegii mei. În plus, ne-a mai făcut un bine acuzându-ne de acele lucruri: ne-a făcut să ne gândim de o mie de ori unde am greşit şi am descoperit lucrurile pe care le greşisem. Am discutat şi cu cei de la secţia de partide politice, şi cu cei de la camera ştirilor. L-am invitat pe Vartan Arachelian şi am organizat timp de o săptămână dezbateri pe tema: este cenzură în presa românească? Au fost voci, inclusiv din presă, chiar şi un parlamentar, care au spus: da, este cenzură. Au spus acest lucru în direct. Şi a doua zi dimineaţă am dat din nou: da, este cenzură la Radio România. Perfect! Dacă s-a difuzat în direct la Radio România că este cenzură, cred că avem o idee foarte bună în legătură cu cenzura de la Radio România.
Însă noi cu siguranţă nu difuzăm atacuri personal şi calomnii. Avem nişte reguli, legi, iar noi ne păstrăm standardul nostru, orice-ar fi. Trebuie să impunem un standard de comportament în societatea românească. Dar prietenii mei de la Washington m-au învăţat ceva în ultimele două luni şi am spus unui şef de partid acest lucru: vom difuza orice atac la ore de maximă audienţă al unui lider politic împotriva altor lideri politici, pentru ca, în felul acesta, liderii politici care au fost acuzaţi să răspundă sau chiar să-i dea în judecată pe cei care îi atacă şi să se cureţe viaţa politică ceva mai repede. Pentru că noi, într-un fel, am acoperit comportamentul politic murdar al unor oameni publici. Atunci, difuzăm tot ceea ce au ei de spus la ore de maximă audienţă, declaraţia pe post poate constitui şi probă la tribunal şi astfel să se clarifice viaţa politică şi să ajungem să lansăm acuzaţii doar dacă avem dovezi.
Cum comunicaţi cu şefii de departamente? Aveţi ceva să vă reproşaţi în relaţia cu angajaţii?
Lipsa de comunicare a fost cea mai mare problemă pe care am avut-o la Radio România. Când am organizat primele întâlniri cu departamentele, am descoperit că oamenii nu se întâlniseră de 4 -5 ani, nu se cunoşteau, se întrebau dacă lucrează în aceeaşi redacţie. Am plecat de la situaţia în care ei ţipau unii la alţii şi am ajuns la situaţia în care discutăm proiecte de modernizare, se ascultă părerile tuturor, relaţia este fantastică. Cred că, deşi am acordat o mare parte din timp comunicării, nu am comunicat suficient. Uneori am senzaţia că ceea ce gândesc trebuie să se înţeleagă din prima, ceea ce nu e normal. Îmi reproşez orice nereuşită comunicaţională.
Printre colaboratorii Radiodifuziunii sunt persoane foarte bine pregătite profesional cărora le refuzaţi prelungirea contractului de colaborator sau, eventual, angajarea. Mă refer la departamentele de politică şi sport. Bugetul instituţiei vă constrânge sau sunt alte motive?
La absolut toate departamentele am refuzat prelungirea contractului de colaborare sau angajarea. Nu cred că trebuie să fiu managerul care angajează în neştire, trebuie să fiu un manager responsabil, nu să câştig concursul de popularitate în fiecare zi. Radio România are în acest moment mult mai mulţi angajaţi decât are nevoie. Regret foarte mult însă că sunt foarte mulţi tineri talentaţi care nu pot fi angajaţi. Pe de altă parte, eu am aşteptat 15 ani până să fiu angajat la Radio, aşa că nu pot să fiu acuzat că nu ştiu cum este cu statutul de colaborator. Eu am terminat facultatea, vroiam să lucrez la Radio şi mi s-a spus că nu se poate, m-am angajat într-o întreprindere de construcţii, unde lucram de dimineaţa până la ora 15, iar după aceea veneam la Radio, unde aveam o altă normă. Am făcut aşa timp de patru ani. Plecam în week-end pe teren, îmi luam uneori liber de la serviciu, plecam la FestivalulArtei şi Creaţiei Studenţeşti, mergeam prin ţară ca reporter. Între timp, mi-am văzut de cariera de economist, până când am putut să urmez şi cariera de jurnalist. Nu simt nici o obligaţie faţă de aceşti oameni, pe care îi tratăm foarte bine pe post de colaboratori, dar trebuie să înţeleagă că avem nişte limite manageriale. Nu vreau să fiu cel care a angajat mulţi şi a dat afară mulţi. Decât să distrug viaţa unui tânăr, mai degrabă îl avertizez de la început despre situaţie.
În plus, cred că în momentul de faţă există o piaţă foarte bună pentru jurnaliştii freelancer colaboratori. Noi îi plătim mai bine decât orice altă instituţie mass-media din România şi îi luăm la cursuri de pregătire, inclusiv cu lectori străini.
Conduceţi o instituţie publică. Ce salariu aveţi?
Aceasta mi se pare o discuţie populistă, absurdă şi care mă pune într-o situaţie jenantă faţă de cei mai mulţi dintre cetăţenii României. Radio România are 13 posturi de radio. Mi se spune că trebuie să am un salariu mai mic decât un director de la un post de radio particular. Totuşi, noi avem 13 posturi de radio, 5 formaţii muzicale, o revistă. Suntem, poate, cea mai mare instituţie mass-media din România ca diversitate de activitate, nu din punct de vedere al personalului, pentru că TVR are mai mulţi angajaţi. Să mi se stabilească salariul de către Parlament. Eu nu spun că nu îmi trebuie aceşti bani, doar trăiesc exact din leafă, dar muncesc de dimineaţa până noaptea, răspunderea este foarte mare, impactul social este foarte mare, în permanenţă trebuie să răspund în faţa cetăţenilor, în faţa Parlamentului, ceea ce nu se întâmplă unui director de ziar particular. Aici există un anumit tip de presiuni.
Au existat 8 luni de confruntări politice în timpul administraţiei precedentului consiliu, administraţia a fost schimbată prin invalidare, au fost evenimente care au tulburat funcţionarea acestei instituţii publice. Radioul este o instituţie iubită de către cetăţeni, foarte apreciată, iar oamenii au fost atenţi la ce se întâmplă aici. Iar eu am fost în mijlocul acestor evenimente. A trebuit să dovedesc, în timp, că nu vreau răul Radioului,că Radioul se poate îmbunătăţi, că am proiecte constructive, că PSD a luat o decizie bună atunci când a hotărât să schimbe preşedintele Consiliului de Administraţie. O parte din vechii membri ai Consiliului sunt prezenţi încă în Consiliu, dar consider că ceea ce lipsea Consiliului era o viziune clară. Poate că a fost şansa mea, că oamenii nu se aşteptau la prea multe de la bun început,iar rezultatele de acum nu ar fi fost atât de evidente.
Care sunt cele mai importante evenimente din cariera dumneavoastră de ziarist?
Unul dintre momente a fost atunci când am întâlnit-o pe soţia mea şi am realizat discurs radiofonic, emisiunile despre minorităţile româneşti, emisiunea Cafeneaua Oamenilor de Afaceri, care m-a apropiat mult faţă de mediul de afaceri din România, seria de interviuri cu Papa, profesorul Cajal şi rabinul Moses Rosen, am fost moderatorul emisiunii cu George Bush. Ca ziarist, cea mai interesantă experienţă, cu un consum mare de adrenalină, am avut-o pe portavionul Abraham Lincoln, în 2003, înaintea începerii războiului din Irak.
Publicat în : Interviu de la numărul 16
