Economia noastră băltește de vreo 3 ani. Nici nu mai scade, nici nu mai crește. Se reconfigurează într-un mod dăunător pe termen lung, cu o concentrare puternică în zona corporațiilor multinaționale, al căror profit este repatriat prin diverse forme de optimizare fiscală, în vreme ce afacerile locale nu prea mai reușesc să țină pasul și fie dispar complet, fie se scufundă într-o zonă gri, apăsate de o fiscalitate aiurea distribuită.
Nici unul dintre guvernele avute după 1989 nu a luat nici o măsură care să ajute capitalul autohton. De regulă, au prosperat firmele conectate la banii statului prin lucrări publice de mică sau medie valoare, cele mari fiind rezervate firmelor străine. Crescute artificial, acestea se prăbușesc imediat ce robinetul se închide la schimbarea politică. După 20 de ani nici una dintre companiile românești nu a crescut suficient încât să se extindă semnificativ în regiune.
De la desființarea CSP (Comitetul de Stat pentru Planificare) și a ideii de plan cincinal, România nu a mai avut un plan și o direcție de dezvoltare. Ariile care au crescut au crescut din întâmplare – faptul că avem acum o industrie auto dezvoltată se datorează privatizării reușite a uzinei Dacia – însă și Polonia, Ceho-Slovacia și Ungaria stau bine, poate chiar mai bine, din acest punct de vedere. Din industria lui Ceaușescu au rezistat mobila și materialele de construcții, o parte din industria ușoară (confecții și încălțăminte). Însă nu sub forma marilor combinate cu sute sau mii de angajați, ci prin firme private mici sau medii care supraviețuiesc pe plan local sau ca „negrișori” ale unor mari firme occidentale (IKEA, H&M, Zara etc.).
Guvernanți nu au nici o idee de dezvoltare, continuă cu „rețete verificate”: mai o privatizare, mai un comision, mai o vânzare de resurse. Mineritul și exploatarea resurselor sunt însă garanții certe pentru subdezvoltare. Există însă o parte bună în recentul scandal Chevron-gaze de șist. Americanii se trezesc că nu pot face tot ceea ce vreau deși au sprijinul clasei politice (și, spre deosebire de cacealmaua Roșia Montana, ei au actele și aprobările în regulă, dreptatea fiind, legal, de partea lor) și că trebuie să ia în considerare și „sclavii” coloniei.
O altă problemă derivată din incapacitatea de planificare este tendința irezistibilă de supraestimare a veniturilor. Din aceste cauze, guvernanții se trezesc la jumătatea anului că „viața bate filmul” și trebuie să opereze corecții, în condițiile în care deja s-au angajat cheltuieli bazate pe încasări nerealiste.
Hei-rupul pornit acum de ANAF împotriva firmelor riscă să accentueze și mai mult o problemă cu care se confruntă economia reală, și anume blocajul financiar. Măsura blocării conturilor este una extremă și, în general, inutilă în combaterea evaziunii. În România, cea mai mare parte a evaziunii are loc prin tranzacțiile cash, care nu trec prin bănci, urmată, probabil în proporții egale, de tranzacții prin firme fantomă. Faptul că o firmă ajunge să aibă datorii la stat indică alte probleme, de o altă natură. De vreme ce firma respectivă a declarat acele sume, faptul că nu mai poate să le plătească nu înseamnă evaziune sau reavoință, ci, cel mai probabil, probleme de încasări. Dacă firma respectivă nu ar fi interesată de taxe, pur și simplu nu le-ar declara și/sau ar găsi variante de „optimizare fiscală”.
Acest iureș mediatic împotriva ANAF și evaziunilor nu se justifică atâta vreme cât încasările la buget sunt superioare celor din 2012. Este doar o formă de show mediatic, prin care Victor Ponta încearcă să paseze răspunderea și presiunea pe umerii fraierilor de liberali.
Din punct de vedere fiscal, România are un nivel redus spre mediu al taxării, existând zone în care poate fi asimilată chiar unui „paradis fiscal”, însă este dezechilibrat împărțită, taxându-se consumul (TVA) și munca în detrimentul profitului și al averii, mai greu de aplicat și gestionat. Percepția publică este însă a unei fiscalități apăsătoare și explicația principală este că cetățeanul contribuabil resimte că primește foarte puțin pentru taxele pe care le plătește, ceea ce nu este întru totul adevărat. Interesant este că aceste servicii proaste nu sunt percepute asemănător atunci când sunt prestate de companii private asimilabile utilităților publice, cum ar fi furnizorii de telefonie, energie, apă, gaze.
Faptul că acești furnizori au introdus proceduri riguroase prin care limitează interacțiunea cu clienții doar la plata facturii, orice altă problemă dovedindu-se un coșmar la fel de mare ca obținerea unei hârtii de la Administrația Financiară, nu stârnește atâta enervare. Însă în vreme ce serviciile statului se îmbunătățesc (față de acum 10 ani este un progres vizibil), serviciile privaților de utilități se înrăutățesc. [În urmă cu 7 ani am rezolvat transferul contractului cu Enelul în 15 minute, acum mi-au trebuit 2 zile și două cozi, una de patru și una de doar două ore, cu o perioadă de așteptare de 30 de zile între ele și cu o taxă de 190 de lei de care nu am fost prevenit și cu care m-am trezit pe factură.]
Fiscalitatea nu este nici foarte schimbătoare, așa cum des se spune, fără prea mult temei, povara fiscală fiind neschimbată din 2010, modificându-se doar în zona deductibilităților, chestiuni de finețe care fie nu afectează un număr semnificativ de firme, fie nu au un impact semnificativ în buget.
Aberații de genul acesta, șeruite pe Facebook sau pe forumuri sau saituri cum este capitalism pe pâine creează impresia că ANAF a noastră e un baubau teribil. Or, dacă ANAF este baubau, sunt curios IRS din SUA cum este caracterizat. Atâta timp cât românul oscilează între „nu le plătesc nici o taxă fiindcă fură toți” și „de ce nu-mi fac autostrăzi/mătură strada/…, eu de ce plătesc taxe” lucrurile vor continua să băltească în mediocritatea comunistă „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”, în care angajatorul este contribuabilul român, iar angajatul, statul.
O altă problemă rezultată din lipsa de planificare este dezvoltarea inegală. În Ardeal s-a creat un pol industrial care asigură locuri de muncă, în schimb Moldova și Muntenia sunt vitregite de investiții. Nici în Ardeal dezvoltarea nu este uniformă, Clujul contrastând puternic cu Maramureșul, Satu Mare, Sălajul sau Hunedoara. Într-o mare de sărăcie există oaze de prosperitate: București, Cluj, Timișoara, Pitești, Sebeș. Brașov, Constanța, Sibiu, Ploiești se descurcă. Craiova începe și ea să miște ceva, însă modelul de business al Ford nu o ajută foarte mult. Orașele mari din Moldova decad: Iașiul e mort, Brăila și Galați decad încetul cu încetul. Nu întâmplător Galațiul este orașul cu cea mai mare scădere de populație.
Ce urmează? Pentru o perioadă, cash is king. Mugur Isărescu e un dobitoc care continuă politici prociclice. Băncile românești sunt grevate în continuare de RMO uriașe, bani care ar putea ajunge în economie. Continuă politica fundului în două luntri, menținând în economie două monede. Pe de-o parte, avem o economie puternic euroizată, fenomen încurajat de BNR, pe de altă parte nu face nimic în vederea aderării la euro sau pentru sporirea atractivității leului. Pe de-o parte limitează creditarea în euro, pe de altă parte ține creditarea în lei la prețuri ridicate. Mai nou, se pare că a început să se discute de un nou mandat, ceea ce va spori vulnerabilitatea economiei românești încă 4 ani. Dacă ar fi să aleg pe cineva care a făcut cel mai mare rău României în ultimii 20 de ani, Isărescu îi depășește detașat pe Iliescu sau Băsescu.
Vestea bună este că „dincolo” lucrurile se îndreaptă, o veste bună pentru o economie trasă în sus de exporturi. O altă veste bună este că salariile au crescut în China și, coroborat cu practicile comerciale neloiale și calitatea redusă, fac ca multe companii să-și relocheze fabricile înapoi în Europa.
Până când cineva va avea curajul unor măsuri reale de stimulare a economiei, vom continua să băltim în jurul a 2-3% deși există potențial real pentru o creștere mai accelerată. Ce a fost mai greu a trecut, dar nu urmează nimic deosebit până la o schimbare de paradigmă.
