Între ierarhii bisericii române din secolul trecut, mitropolitul Visarion Puiu a fost o personalitate deosebită. S-a născut în oraşul Paşcani, în 1879, şi a murit în exil lângă Paris, în august 1964. După studii teologice făcute la Iaşi şi la Bucureşti, şi-a desăvârşit pregătirea teologică la celebra academie ortodoxă de la Kiev, făcând o vreme studii şi în centrul ortodox de la Karlowitz. A fost o vreme cadru didactic şi responsabil al unor instituţii de învăţământ teologic.
Din anul 1921 a început cariera sa de ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Timp de doi ani a funcţionat ca episcop al Argeşului, trecând apoi în fruntea unei episcopii nou-înfinţate în ţinuturile basarabene, cea a Hotinului. A rămas acolo 12 ani desfăşurând o rodnică activitate printre credincioşii de peste Prut. Între anii 1935-1940 a fost mitropolit al Bucovinei. După o perioadă de retragere la Mănăstirea Neamţ, în anii 1942-1943 a condus în calitate de mitropolit misiunea ortodoxă română din Transnistria, stând o vreme la Odessa.
În august 1944 a fost trimis de către patriarhul Nicodim şi Sfântul Sinod ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române la Zagreb, în vederea sfinţirii unor ierarhi ortodocşi croaţi. A ajuns în capitala statului croat la 16 august 1944. A fost primit într-o audienţă specială de şeful statului care i-a înmânat cea mai înaltă distincţie croată. A avut, aşadar, un rol în recunoaşterea formală a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Croate. Ulterior patriarhul sârb Gavrilo Dozici I-a învinuit vehement pe mitropolitul Visarion Puiu pentru sprijinirea ustaşilor croaţi împotriva sârbilor.
În timp ce se afla în străinătate, în ţară au avut loc cunoscutele evenimente de la 23 august 1944. Astfel că a decis să se autoexileze, A trăit o vreme în Austria, fiind chiar închis temporar într-un lagăr în Tirol. Există unele ştiri că factori politici germani ar fi dorit ca în fruntea guvernului naţional format în exil să se afle mitropolitul Visarion Puiu, şi nu Horia Sima. Oricum Visarion Puiu a colaborat cu guvernul de la Viena fără a fi desfăşurat în cadrul acestuia o activitate notorie.
În toamna anului 1945, a trecut în Italia, fiind în contact cu cercurile Vaticanului şi locuind timp de doi ani într-o mănăstire catolică. A plecat apoi în Elveţia unde, de asemenea, a locuit doi ani până în 1949 când credincioşii români din Franţa l-au convins să se mute la Paris unde a locuit în anii următori după care s-a stabilit până la moarte în micul sat Viels-Maisons unde a şi murit la 10 august 1964.
Imediat după război a fost încadrat de către noile autorităţi între „criminalii de război” şi „vinovaţii de dezastrul ţării”. A fost judecat în contumacie în februarie 1946, fiind învinuit pentru „acţiuni de teroare în Basarabia şi Transnistria”. Cităm în continuare din actul de acuzare: “Părăseşte ţara pentru a se pune în slujba hitlerismului şi a vinde interesele ţării ocupând postul de ministru al cultelor în guvernul naţional român din Germania…”
De Anul Nou 1945 Visarion Puiu adresează o pastorală prin radio Dunărea prin care îndeamnă poporul român să-i urmeze „trădarea” astfel: “Anul Nou 1945 va aduce eliberarea României, dar acest lucru depinde în mare măsură şi de poporul român care nu trebuie să asculte ordinele sovietice”.
Tribunalul l-a condamnat la moarte, iar autorităţile române au făcut eforturi nereuşite de extrădare. Între timp comunităţile ortodoxe din Europa liberă l-au recunoscut drept supremul lor ierarh. În 1950 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la cererea autorităţilor, a decis caterisirea mitropolitului Visarion Puiu pentru că era „conspirator în slujba imperialiştilor şi a Vaticanului, voind să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile actuale, adică să o detaşeze de la sânul bisericii mame, Biserica rusă”.
În timpul exilului de două decenii, activitatea sa s-a direcţionat spre mai multe obiective. Astfel a adresat scrisori şi memorii unor personalităţi ale vremii şi unor organisme internaţionale, militând pentru eliberarea României, căreia să-i fie redată independenţa, restituirea tuturor teritoriilor care făcuseră parte din România Mare, instaurarea unei reale democraţii care să asigure şi progresul multilateral al poporului român. Astfel de memorii au fost adresate de exemplu secretarului general ONU sau preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle.
Începând din 1949, Visarion Puiu s-a aflat în fruntea Eparhiei românilor din străinătate cu sediul la Paris. Se ştie că, în condiţiile marii conflagraţii mondiale şi imediat după aceea, un număr însemnat de români au ales sau au fost siliţi să rămână în emigraţie în Occident creându-se astfel o diasporă românească atât în Europa occidentală, cât şi peste ocean. Această diasporă românească era extrem de diversificată din punctul de vedere al ideilor politice, cuprinzând un evantai foarte larg de concepţii, precum cele ale legionarilor, ţărăniştilor, partizanilor lui Carol al II-lea etc.
Mitropolitul Visarion Puiu a încercat să realizeze unitatea exilului românesc prin biserică. A avut în acest sens contacte deosebite cu Constantin Vişoianu, aflat în fruntea Comitetului Naţional Român. A adresat în mai multe rânduri apeluri de unitate tuturor credincioşilor români, ca de exemplu în anii 1950, 1954, 1956, 1959 etc. Din acest punct de vedere sunt interesante contactele lui cu episcopul Valerian D. Trifa, aflat în fruntea Episcopiei ortodoxe din America. De altfel acesta din urmă l-a şi invitat, având în vedere şi condiţiile materiale precare în care se afla mitropolitul, să se stabilească în America. Nu a reuşit să-i adune laolaltă pe toţi credincioşii din SUA şi Canada, alături de cei din Europa occidentală, sub aceaşi autoritate canonică.
Mitropolitul Visarion Puiu a fost şi un adept al ecumenismului şi s-a străduit pentru refacerea unităţii creştine, având o serie de contacte cu înalţi reprezentanţi ai tuturor bisericilor creştine la Roma, Constantinopol, Moscova, Londra etc.
Un capitol aparte în activitatea lui Visarion Puiu l-a constituit preocuparea sa pentru soarta aromânilor împrăştiaţi în spaţiul balcanic, fie în Grecia, considerată liberă şi democrată, fie în ţările comuniste. Într-o astfel de preocupare, el s-a întâlnit cu unul dintre cei mai de seamă intelectuali aromâni, aflat de asemenea în exil, respectiv Constantin Papanace, în arhiva căruia de altfel s-au şi păstrat un număr însemnat de scrisori primite din partea mitropolitului.
Între altele, Constantin Papanace a prezentat în mai multe rânduri problema aromânilor în periodicul „Macedonia”, tipărit în SUA în limbile de circulaţie şi difuzat personalităţilor şi instituţiilor importante ale vremii. Într-unul din numerele revistei „Macedonia”, se află şi un apel al mitropolitului Visarion. Respectivul număr, realizat din iniţiativa Iui Constantin Papanace în mai 1955, evoca jubileul de 50 de ani de la recunoaşterea naţionalităţii române în Turcia europeană, de către sultan. În paginile periodicului se arăta politica de deznaţionalizare şi de asimilare promovată în statele balcanice, reliefându-se că biserica greacă era un instrument al şovinismului.
În acest context se înscrie acţiunea lui Visarion Puiu sub forma unui apel către ÎPSS Vichenti, patriarhul sârb, ÎPSS Chiril, patriarhul Bulgariei, şi PSS Spiridon, mitropolit şi primat al Greciei:
„Subsemnatul Visarion Puiu, mitropolit ortodox, actualmente în fruntea diocezei refugiaţilor români în ţările Europei occidentale, vă adresez prezenta scrisoare cu călduroasă rugăminte: de 50 de ani eu citesc ştiri având legătură cu diversele perturbaţii care se produc în Balcani. Incursiunile din trecut conduse de diferiţi şefi şi provenind din diverse părţi ale lumii au dus la cucerirea şi la supunerea popoarelor ce trăiau în Balcani, între Dunăre şi Marea Egee, Marea Neagră şi Marea Adriatică şi care au fost ţinute în sclavie de mai multe secole…
Biserica creştină are misiunea de a cultiva şi de a stabili între popoare învăţătura sa sublimă de pace şi de armonie socială…
Nimic nu pune mai mult pacea în pericol, nimic nu ameninţă mai mult relaţiile dintre popoarele europene decât agitaţiile provocate de interesele criminale ale atâtor «ideologii» politice şi îndepărtarea de biserică. Numai astfel se poate explica de exemplu stabilirea de acte diplomatice lipsite de orice drept moral şi juridic, prin decizia doar a trei oameni: vrem să vorbim de hotărârile luate la Teheran, la Yalta şi la Potsdam, atunci când viaţa a milioane de oameni a fost distrusă şi când au fost aruncate în mâna comunismului rus atâtea mici popoare nevinovate din Europa răsăriteană… Este o datorie incontestabilă ce se impune clerului creştin, ce are ca misiune să intervină de fiecare dată când sunt comise greşeli şi nedreptăţi politice ce lezează umanitatea, tulburând pacea şi armonia între popoare.
Prin prezentul mesaj în calitatea de demnitar al Bisericii creştine ortodoxe în exil, adresăm acest mesaj sincer şefilor religioşi de la Belgrad, Atena şi Sofia, rugându-i ca, având în vedere situaţia actuală din provinciile macedonene găsindu-se sub dominaţia politică a statelor creştine Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, să facă toţi eforturi pe lângă guvernele respective pentru ca să fie aduse îmbunătăţiri situaţiei populaţiei de acolo.
Rugăm, aşadar, pe sfinţia voastră de a interveni pe lângă guvernul său, pentru ca să dea Macedoniei libertatea şi independenţa pe care dreptatea le cere pentru ea şi astfel «vulcanul balcanic» se va transforma într-un alt exemplu, cel al Elveţiei, respectiv al armoniei între popoarele balcanice”.
