Până acum, grosul opiniilor referitoare la viitorul economiei româneşti a fost de un populism patetic. “Analiştii” economici prevăd apocalipse, tsunami-uri… Citind presa de la noi îţi vine parcă să te sinucizi. Şi totuşi, luate la bani mărunţi, deciziile de până acum – cele în plan economic – nu fac decât să aducă un plus de normalitate şi raţiune în politicile economice. Fie că sunt ideile FMI, fie că sunt idelile ministrului de Finanţe sau ale specialiştilor Alianţei, per ansamblu măsurile luate sunt pozitive.
Datorită unei comunicări defectuoase, multe din acţiunile Ministerului de Finanţe au fost văzute ca “bâlbe”, măsuri “de cârpeală” şi mai puţin ca încercări de introducere a logicii şi coerenţei în ceea ce priveşte fiscalitatea. Corul Casandrelor proroceşte deja dezastrul apocaliptic care urmează.
Din păcate, această tratare după ureche nu face decât să bulverseze şi mai mult o populaţie deja năucită de schimbările majore.
Noua politică fiscală
Prin introducerea noi filosofii fiscale, guvernul reduce fiscalitatea la nivelul întreprinderilor, creând astfel premisele dezvoltării economice. Cota unică, deşi foarte curajoasă, fiind una dintre cele mai mici din zonă, aduce un plus de atractivitate României şi are toate şansele ca, pe termen mediu, să pună bazele unei creşteri economice sănătoase. Dacă în privinţa ei există un consens, problemele au apărut în interpretarea unor decizii.
În mod surprinzător, una dintre măsurile care au inflamat cel mai mult spiritele a fost creşterea impozitului pe dobânzi şi pe câştigurile din capital. Două zone mai degrabă subdezvoltate, deşi cel puţin piaţa de capital a oferit câştiguri substanţiale. Numai că numărul jucătorilor la bursă este foarte mic – din motive care ţin mai degrabă de incultură, incultură vizibilă inclusiv la o parte din membrii actualului guvern. Ca atare, impactul real al măsurii este unul foarte mic, de aceea scandalul de presă apărut pe această temă este cel puţin ridicol. Iar previziuni că se va prăbuşi bursa arată doar că aceia care fac astfel de afirmaţii nu ştiu despre ce este vorba. Acest impozit există în întreaga lume. Ce ar fi de reproşat este că nu a fost impus la cota de 16%.
În ceea ce priveşte impozitul pe dobânzi, el vine într-un moment oportun deoarece urmează liberalizarea contului de capital şi este de aşteptat ca băncile româneşti să fie asaltate de capitalul speculativ, amator de câştigurile din dobânzi.
O a doua decizie inflamantă a fost introducerea impozitului pe tranzacţiile imobiliare. Să fim serioşi! 95% din români îşi cumpără casă o singură dată în viaţă, dacă şi-o cumpără şi pe aceea. Nu trebuie să ne ascundem după deget. Piaţa imobiliară avea şi o componentă puternic speculativă, care a dus la creşterea aberantă a preţurilor până când aceasta a îngheţat complet. Aproape jumătate din agenţiile imobiliare din Bucureşti şi-au închis porţile şi o bună parte din cele rămase nu o duc prea bine.
A treia decizie inflamantă a fost impozitul pe terenul agricol. Distrugerea agriculturii româneşti. Moartea ţăranului român sunt doar câteva titluri abracadabrante. Terenul agricol era impozitat cu o sumă simbolică. Din această cauză, el era şi tratat cu iresponsabilitate. Multe hectare stau pur şi simplu neexploatate. Introducerea impozitului pe terenul agricol va avea darul de a-i responsabiliza pe proprietari şi a reintroduce în circuitul economic terenurile lăsate în paragină. Forţat de impozit, proprietarul terenului respectiv va fi interesat să-l pună să producă sau să-l vândă.
A patra decizie inflamantă a fost devansarea creşterilor de accize la o serie de produse. Numai că o parte din această creştere va fi atenuată de creşterea monedei naţionale… Faţă de septembrie 2004, avem o apreciere a monedei naţionale de circa 15%, despre care nu se menţionează nimic. Ceea ce înseamnă că accizele la restul produselor au scăzut cu 15%. Acest lucru se simte deja la benzină unde preţul scade de la o săptămână la alta. De asemenea, la majoritatea produselor din import au scăzut preţurile. Un singur exemplu, în ianuarie importurile de autoturisme au crescut cu 77%, ajungând la un număr de 15.000 de unităţi, cu o valoare de peste 150 milioane euro. Asta în condiţiile în care, an de an, piaţa auto avea în ianuarie un recul puternic. De asemenea, industria locală a înregistrat creşteri de 93% faţă de ianuarie anul trecut.
Atât presa, cât şi populaţia ar dori să aibă avantajele capitalismului, dar şi beneficiile socialismului… Din păcate, o astfel de societate nu există. Optând pentru capitalism, România trebuie să-şi asume atât beneficiile, cât şi pierderile.
Principalele pericole
Principalele pericole care pândesc economia în 2005 sunt inflaţia şi creşterea deficitului curent. Se confirmă tendinţa deficitelor externe în ultimii ani, cu contribuţia decisivă a sectorului nebugetar. Dobânzile în scădere accentuată la lei, salarii mai mari, expansiunea creditului de consum (dar şi a celui pentru investiţii), aprecierea leului au favorizat o dinamică a cererii interne considerabil superioară ofertei interne. Aprecierea leului, accentuată în ultimele luni ale lui 2004, a ajutat obţinerea unei inflaţii de o singură cifră, dar a adâncit deficitele externe. Am avut investiţii străine directe în creştere. Practic, s-a produs un compromis între dezinflaţie şi deficitele externe. Acest compromis explică de ce “supraîncălzirea” nu s-a manifestat anul trecut prin presiuni inflaţioniste.
Creşterea deficitelor externe justifică grija faţă de posibile derapaje în 2005 (ţinând cont şi de efectele reformei fiscale) şi explică de ce discuţiile cu experţii FMI sunt dificile. Un deficit bugetar mai mare decât cel de anul trecut ar mări deficitele externe în 2005 şi ar împiedica în continuare dezinflaţia.
Unii vorbesc despre iminenţa unei crize financiare în România din cauza unor posibile ieşiri masive de capital, care ar face ca leul să se prăbuşească. Dar BNR are rezerve considerabile, de peste 12 miliarde euro, care dau soliditate sistemului bancar.
Guvernul va trebui să ia măsuri pentru a evita creşterea deficitelor externe dacă nu se găseşte o finanţare adecvată, iar creşterea monedei naţionale trebuie compensată cu o creştere similară în productivitate.
Contextul macroeconomic s-a complicat, iar Guvernul şi BNR au de adoptat un pachet de măsuri prudente – unele dure – care vor avea un impact negativ asupra unor segmente largi ale populaţiei. Trebuie redus deficitul bugetar şi diminuate foarte serios deficitele cvasifiscale. Politica economică are nevoie de pragmatism şi realism, de evaluări corecte ale consecinţelor deciziilor luate.
Sky is the limit….
Moneda naţională s-a apreciat la niveluri nemaiîntâlnite. Nu ar fi deloc exclus ca până la sfârşitul anului să cumpărăm dolarul ca pe vremea lui Dej. Nu la negru, ci cu… 2 lei sau chiar mai puţin. Deocamdată, deşi dăduse emoţii dealerilor în şedinţa din 14 februarie, când un euro ajunsese la 35.515 lei, în următoarele zile BNR a intervenit pe piaţă cumpărând peste 600 de milioane de euro şi urcând moneda europeană chiar până la 37.400 lei la un moment dat. Semnalul este clar. Deocamdată nu sub 36.000 lei. Până când?
De la începutul anului, asistăm la un joc de-a şoarecele şi pisica. Dealerii de pe piaţă tot tatonează praguri după praguri, aşteptând ca Banca Naţională să intervină. A făcut-o o dată în ianuarie, când a aspirat aproape pe neştiute 200 de milioane de euro, păstrând pragul de 36.000 de lei pentru un euro. Săptămâna 14-20 februarie un nou record a fost bătut. Euro ajunsese la 35.515 de lei, după ce în cursul unei şedinţe existaseră şi tranzacţii la preţuri mai mici. Deja toată lumea începea să facă prognoze pentru cursuri de 30.000 sau chiar 25.000 de lei pentru un euro până la sfârşitul anului. Oricum, chiar dacă BNR păstrează pragul de 36.000 de lei, pe care se pare că-l consideră un prag de echilibru, nu o va putea face prea mult, iar previziunile respective nu sunt deloc deplasate.
Probabil că mutarea pragului la 35.000 lei/euro va avea loc cel mai târziu la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie şi vor începe testările pragului de 34.000 lei/euro, mai ales că, o coincidenţă nefericită, aprilie este o lună critică. Pe de-o parte avem liberalizarea contului curent, ceea ce înseamnă liber la intrările capitalului speculativ, pe de altă parte va veni un val de scumpiri care vor inflama foarte puternic inflaţia. Pe 1 mai este şi Paştele, ceea ce va aduce nebunia cumpărăturilor “tradiţionale”, dar şi un val masiv de “căpşunari”, aşa că nu este deloc exclus să avem de Paşte un euro la 34.000 de lei, adică nivelul la care era dolarul prin septembrie.
Care sunt resorturile creşterii fulminante a leului?
În primul rând, o creştere firească a economiei româneşti. Chiar dacă nu foarte competitivă, în raport cu piaţa europeană, totuşi economia românească înregistrează ritmuri de creştere superioare zonei euro. În această lumină, tendinţa de apreciere este perfect normală. Ceea ce surprinde însă este ritmul acesteia, ritm accelerat din noiembrie 2004, mai exact din momentul în care BNR a anunţat trecerea la politica de ţintire a inflaţiei.
Într-o economie normală, banca centrală are la dispoziţie mai multe pârghii prin care poate controla inflaţia. Pârghii de care însă BNR nu prea dispune. Pe de-o parte, aveam o economie puternic valutizată, ca atare nu putea să folosească dobânda de intervenţie ca pârghie. Pe de altă parte, sunt constrângerile legate de etapa prin care trece România, şi anume aderarea la Uniunea Europeană, din care cauză trebuie susţinute o serie de politici macroeconomice stricte.
BNR a scăzut dobânda de intervenţie foarte mult, ultima scădere fiind cu 0,75%, până la un nivel de 15,75%. Numai că BNR a plătit în medie pentru lichidităţile atrase în lei o dobândă medie de 11,75% şi o dobândă minimă de 10,34%. Numai că, deocamdată, mai este până când băncile îşi vor ajusta dobânzile la aceste noi cote.
Neputând controla piaţa prin dobânzi, cel mai simplu este să apese pedala cursului, care a fost lăsat să floteze liber. Ţinând cont că în România intră masiv bani, mult peste capacităţile de absorbţie ale economiei româneşti, valuta ajunge o marfă în exces pe piaţă şi, ca orice marfă în exces, preţul ei scade.
De unde intră banii? În primul rând, sunt căpşunarii, al căror aport este semnificativ, undeva între 2,5 şi 3 miliarde euro anual, bani care ajung în mare parte în consum sau în investiţii “neproductive”, de exemplu cele imobiliare.
Apoi, multe companii renunţă la exportarea profiturilor, preferând să-şi dezvolte afacerile din ţară. Astfel, dispare o parte însemnată a cererii de valută de pe piaţă.
Desigur, există deja pe piaţă capitalurile speculative care încearcă să profite de pe urma ecartului mare între dobânzile la lei şi euro pe piaţa românească, o sursă însemnată de câştig. În conformitate cu Bloomberg, moneda care a adus cel mai mare câştig în raport cu euro sau dolarul este leul. Cum BNR nu poate scădea masiv dobânzile, leul va rămâne o perioadă foarte atractiv pentru aceste capitaluri. De aici vin pericolele aprecierii, deoarece există riscul semnificativ ca, în momentul retragerii acestor capitaluri, moneda naţională să scadă. Numai că acest risc nu este totuşi foarte mare, deoarece, pe de-o parte, este puţin probabil să avem intrări atât de mari încât o eventuală ieşire bruscă a lor să creeze probleme BNR. În momentul de faţă, Banca Naţională dispune de rezerve suficiente pentru a atenua măcar un eventual şoc. Oricum, nu există motive să credem că intrările normale de valută vor scădea, ci, din contră, ele vor creşte. Şi probabil că o parte din capitalul speculativ va rămâne în ţară şi va deveni “productiv”. Fiindcă, dacă analizăm situaţia din ţările care au introdus recent liberalizarea contului de capital, observăm că influenţele în momentul ieşirii nu au fost tragice decât în situaţii de criză, ceea ce însă nu se preconizează pentru România, în ciuda amatorismului noii administraţii.
Pentru BNR costul aspirării banilor suplimentari de pe piaţă este prea mare, astfel încât se preferă sterilizarea acestora prin curs.
Un alt hop important va fi 1 iulie, când, o dată cu introducerea leului greu, sunt de aşteptat câteva pusee inflaţioniste, care şi ele vor fi corectate.
Cum nu se estimează pentru anul acesta ieşiri semnificative de capital din România, trendul ascendent al monedei naţionale va continua şi nu este deloc exclus să cumpărăm pentru Revelionul în Egipt un euro cu 3 lei şi un dolar cu 2 lei sau chiar 2,5 respectiv 1,75 lei.
Cine pierde, cine câştigă?
De pierdut pierde cea mai mare parte a populaţiei. Obişnuită să păstreze economiile în valută, să negocieze salariile în valută, mulţi îşi văd acum veniturile/economiile diminuate cu circa 20%. Apoi, pierd exportatorii. Cei care vor mai rămâne pe piaţă după acest an vor fi însă firme puternice, competitive, capabile să reziste şi pe o piaţă concurenţială cum este UE. De altfel, “exportul” este unul dintre miturile rămase de pe vremea lui Ceauşescu. România este o piaţă suficient de mare pentru o companie românească, astfel încât ea poate trăi liniştită şi fără să exporte. Exportul este vital pentru naţiuni mici, cu populaţii sub 5 milioane de locuitori, nu pentru o ţară ca România.
Apoi, de pierdut pierde şi bugetul statului, care are accizele “ancorate” la euro. Un euro mai mic înseamnă încasări mai mici la buget. Ceea ce în condiţiile introducerii cotei unice şi a reculului firesc nu este chiar o veste bună.
De asemenea, vor pierde companiile “ancorate” la euro sau dolar. Ele vor trebui să-şi ia măsuri serioase de protecţie împotriva diferenţelor de curs valutar, ceea ce înseamnă că hedgingul va deveni vedeta produselor financiare.
Numai că aceste pierderi la buget vor fi recuperate din TVA, fiindcă este clar că va creşte consumul şi orice tranzacţie este dijmuită de stat cu 19%. Crescând consumul, vor creşte probabil şi încasările din accize, pe principiul că se vor încasa mai puţini bani, dar de la mai multe tranzacţii. Vor avea de câştigat importatorii, firmele de turism.
Pe termen scurt, vor pierde băncile, deoarece este încurajat consumul, nu economisirea. Astfel, pe piaţa bancară se va înteţi concurenţa şi vor apărea diversificări ale ofertelor băncilor, mai ales că piaţa românească este în momentul de faţă insuficient dezvoltată.
Aşa că, după ce au lucrat cu mărci, cu dolari şi cu euro, românii trebuie să înveţe acum să lucreze cu propria monedă naţională. Vreo cinci ani, maxim. După care ne întoarcem la euro. Unii mai bogaţi, alţii mai săraci…
