„… vă mai trebuie o declaraţie pe proprie răspundere semnată şi ştampilată, certificatul constatator copie şi original şi …„, cred că aceste cuvinte sunt cunoscute pentru majoritatea dintre dumneavoastră, iar citind aceste rânduri vă aduceţi aminte de ultimul ghişeu de la care aţi fost întors pentru că nu aveaţi toate actele necesare, după ce aţi pierdut deja o oră la coadă. Neplăcută situaţie, după care vă întrebaţi dacă se va schimba vreodată ceva şi în România.
Optimist din fire, şi eu am sperat că funcţionarii nervoşi, cozile şi ghişeele vor dispărea din viaţa noastră, iar toată această speranţă mi-am pus-o în introducerea unui sistem informatic eficient, care să rezolve definitiv problemele de comunicare dintre instituţii.
Informatizarea administraţiei publice a început cu paşi timizi încă din anii ’90, dar paşii cei mai importanţi ar fi trebuit să fie făcuţi prin adoptarea pachetului legislativ din jurul semnăturii electronice.
Legea 455/2001, privind semnătura electronică implementează fidel prevederile Directivei Europene 1999/93/EC, care a avut ca scop realizarea unui cadru unic comunitar pentru recunoaşterea din punct de vedere legal a semnăturii elctronice în Uniunea Europeană şi promovarea liberului acces la astfel de servicii la nivel comunitar.
Pornind de la această lege, au apărut în următorii ani şi alte legi necesare unui cadru legislativ complet, care să reglementeze toate aspectele manipulării documentelor în format electronic. Aşa au fost adoptate legea marcării temporale, legea activităţilor electronice notariale, legea arhivei electronice sau recenta lege a facturii electronice.
Din păcate, aceste legi nu au fost urmate imediat şi de norme metodologice şi reglementări pentru aplicarea lor. Un exemplu elocvent ar fi normele de aplicare a Legii 451/2004 privind marca temporală, lege ce specifică clar că în termen de 3 luni de la publicarea ei în Monitorul Oficial, Autoritatea de Reglementare şi Supraveghere a Furnizorilor de Servicii de Certificare trebuie să elaboreze norme tehnice şi metodologice de aplicare. După mai bine de 3 ani de zile nu avem norme de aplicare, iar momentan această atribuţie a fost mutată în curtea ANRCTI.
Şi aşa au trecut mai bine de 6 ani de la votarea Legii semnăturii electronice, lege de la care se aştepta să fie piatra de temelie pentru reducerea birocraţiei din România, şi după toată această perioadă atât de discutata „societate informaţională” este mai mult o sintagmă politicianistă decât o realitate.
Oare numai modul de reglementare şi aplicare al legilor din domeniul IT au dus la acest eşec ? Răspunsul este categoric NU.
Dacă facem o scurtă retrospectivă a acestor ani, vedem că trecerea la societatea informaţională a murit din faşă datorită lipsei de viziune a politicilor guvernamentale sau poate a lipsei complete a acestora în domeniul tehnologiei informaţiei.
Aşa cum a precizat într-un interviu dl. Pambuccian, iniţiatorul pachetului legislativ pentru societatea informaţională, în România, nu avem aplicaţii majore care să justifice semnătura electronică.
Oare aceste aplicaţii de care vorbeşte preşedintele Comisiei de IT din Camera Deputaţilor pot să apară de la sine? Ce interes sau ce avantaje ar avea administratorul unei firme cu 10 angajaţi să achiziţioneze semnătura eletronică?
Manifestarea unui interes pentru astfel de servicii ar fi numai dacă prin folosirea certificatului achiziţionat o firmă va putea să depună declaraţiile lunare, va putea semna ordinele de plată către bancă, va participa la licitaţii şi va semna oferte, şi lista ar putea continua. După cum se poate observa, aproape toate aplicaţiile majore sunt în curtea administraţiei centrale sau locale.
Unii dintre dumneavoastră or să spună că poate că sunt prea sever şi că uit să precizez şi „succesele” de până acum. Şi o să-mi exemplificaţi cu Ghişeul Virtual de Plăţi, sistemul de licitaţii electronice SEAP, registrul electronic al angajaţilor sau viitorul sistem de declarare şi plată online a taxelor şi impozitelor.
Da, pe de o parte aveţi dreptate, ceva paşi s-au făcut în acest sens, dar, dacă ne uităm mai atent, nu şi în direcţia cea bună. Sistemele au fost dezvoltate în mod haotic şi fără a se încerca o integrare a acestora. Sistemul de licitaţii SEAP a dezvoltat intern o autoritate de certificare care le emite utilizatorilor săi certificate simple (nu au valoare juridică). Pentru depunerea declaraţiilor fiscale, autoritatea de resort a dezvoltat alt sistem care emite certificate electronice simple, necesare pentru a accesa acest sistem. Pe scurt, fiecare cu certificatul său şi cu cerinţele sale. E ca şi cum ar trebui să avem câte un paşaport diferit pentru fiecare ţară în care am vrea să intrăm.
Pe baza Legii 455/2001 privind semnătura electronică, au apărut în România câteva autorităţi de emitere a certificatelor electronice calificate, având capital integral privat şi acţionând într-o piaţă concurenţială. Aceste firme pot să emită, pe baza unei autorizaţii date de Ministerul Comunicaţiilor, certificate electronice calificate, pe care putem să le utilizăm în semnarea electronică a documentelor având aceeaşi valoare juridică în instanţă ca şi semnătura olografă. De aceea o politică mai corectă mi s-ar fi părut ca toate aceste autorităţi să liberalizeze piaţa certificatelor electronice şi să ceară utilizatorilor să achiziţioneze un certificat de la unul din furnizorii autorizaţi. Acest lucru ar fi dus la o scădere a costurilor de implementare ale acestor sisteme şi la crearea unei pieţe concurenţiale în acest domeniu în spiritul Legii 455/2001.
Ce ar fi dacă administratorul unei firme îşi achiziţioneză un certificat calificat de la unul din furnizori, iar cu acesta el va putea să acceseze toate sistemele puse la dispoziţie de către autorităţi, să semneze documente etc.? Nu ar fi mai comod aşa? Nu ar mai fi necesară completarea formularelor greoaie pentru emiterea certificatului de acces la SEAP, nu ar trebui să gestionăm o mulţime de fişiere. Am avea doar un smart-card sau un token cu care putem să facem orice, de la autentificarea pe computerul de la birou, la semnarea documentelor până la accesul în instituţii.
Astfel cu un singur dispozitiv s-ar putea accesa o mulţime de sisteme de e-administration, e-government, e-health sau e-business, prin calitatea de cetăţean român, administrator de firmă sau asigurat.
Oare nu este aberant că pentru scoaterea banilor dintr-un cont al Trezoreriei trebuie să obţin un certifiat de negrevare, adică să mut o hartie eliberată de la un ghişeu, la altul în care se va primi, ambele administrate de acelaşi minister? Şi această hârtie se obţine plătind taxe şi stând la cozi. Ce ar fi dacă ar exista un portal cu toate firmele din România şi în care am regăsi toate informaţiile legate de acestea, grupate pe anumite secţiuni, cu acces diferenţiat? Astfel toate instituţiile vor avea la dispoziţie toate informaţiile de care au nevoie printr-o accesare a sistemului electronic. Aşa nu ar mai fi necesar să depunem de fiecare dată copii după certificate de înregistrare, după actul de identitate, nu ar mai trebui să aducem certificate de atestare fiscală, certificate constatatoare sau alte documente, poate că ar trebui să desfinţăm cu totul aceste documente.
O firmă ar putea să fie înregistrată complet electronic şi ar fi suficient ca administratorul să posede un certificat calificat cu care va putea face tot ceea ce înseamnă administrarea unei firme în timpul cel mai scurt şi având costuri minime.
Similar am putea discuta despre medicii de familie, care pot să depună raportările prin internet semnate electronic, sau de sistemul de depunere şi evaluare a granturilor de cercetare şi al finanţărilor pentru IMM-uri, care s-ar putea face complet pe internet. Astfel cozile în care oamenii dorm noaptea prin maşini pentru a se înscrie la o finanţare nerambursabilă de la ANIMMC ar fi doar o tristă amintire.
În spatele semnăturii electronice trebuie să existe şi alte sisteme care să ne aducă o birocraţie suportabilă. Trebuie ca instituţiile publice să folosească documentele în format electronic înainte şi după semnarea acestora, mă refer aici la sisteme de gestiune a documentelor şi fluxurilor de lucru şi la sisteme de arhivare electronică. Aici stăm puţin mai bine, adică au fost achiziţionate de multe instituţii asemenea sisteme, dar nu sunt folosite sau, în cazul cel mai bun, nu la adevăratul lor potenţial.
Posibilităţi de aplicare ale semnăturii electronice sunt foarte numeroase şi cred că sunteţi convinşi de avantajele sale, mai ales în zilele noastre când discutăm de mobilitate, accesare rapidă a informaţiilor şi lipsa spaţiilor de depozitare.
Închei această expunere cu speranţa ca politicile UE, cum ar fi Convenţia de la Lisabona, să impună un anumit ritm de dezvoltare a 50 societăţii informaţionale.
