Intervenţia SUA în Afganistan şi Irak precum şi popularizarea modelului marelui Orient Mijlocdiu a pus pe tapet o întrebare extrem de delicată pentru diplomaţi şi militari deopotrivă.
Este capabilă lumea islamică de absorbţia modelului democratic occidental?
Statele construite după înfrângerea talibanilor şi a lui Saddam Hussein în Irak şi Afganistan deşi au trecut câteva probe de foc şi au acum o constituţie şi experienţa unor alegeri libere nu sunt însă exemple prea atractive. Ambele guverne nu se menţin decât cu greu şi cu sprijinul armatelor occidentale şi se confruntă cu o insurgenţă prelungită, cu sute de mii de victime şi cu o atmosferă de război civil ce face imposibilă orice viaţă normală pentru cetăţenii celor două state. Aşa că aceste două exemple sunt menite să ofere mai mult scepticism decât admiraţie pentru modul de implementare a democraţiei în lumea arabă gândit de Statele Unite.
La o privire însă mai atentă lumea arabă ne apare a fi capabilă , chiar mai mult decât am crede pentru experimentuldemocratic.
Astfel eşecurile din Afganistan şi Irak sunt datorate în primul rând folosirii forţei în impunerea lor şi existenţei în aceste ţări a unor trupe de ocupaţie , ce dau naştere în mod natural unor mişcări de rezistenţă.
În schimb lumea arabă ne oferă de peste 37 de ani un exemplu de democraţie consolidată şi fucţională, în permanentă dezvoltare: emiratul Qatarului. Primul element al acestui experiment democratic, tipic arab, îl reprezintă implementarea unui sistem constituţional. Prima Constituţie a fost adoptată încă din 1970 , înainte de obţinerea independenţei,oferind garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor,un sistem electoral şi de consultare bazat pe referendum, echilibrul puterilor şi independenţa principalelor puteri în stat. Deja încă din 1972 se pune baza democraţiei participative qatareze, în care se reface Constituţia din 1970 şi se oferă o lăgire a cadrului democratic , pentru ca în2003 un nou proiect de Constituţie, pus în aplicare din 8 iunie 2005 să transforme Qatarul în, probabil, cea mai avansată democraţie a regiunii.
Consultarea populaţiei.
Modelul de bază al democraţiei qatareze este participarea largă populară la toate consultările şi pregătirile principalelor documente de interes naţional, astfel de exemplu Constituţia din 2003 a fost dezbătută şi votată de 96,6% din participanţii la consultare. Modelul consultativa fost lărgit şi la nivel local, un proces de descentralizare şi de consultare locală a făcut din Qatar o ţară eficientă şi cu un minim de birocraţie, totodată Qatarul a rezolvat drastic şi problema participării femeilor la viaţa politică, permiţându-le acestora să voteze şi să candideze în forurile de conducere.
Tot acest model nu ar fi fost posibil fără existenţa unei personalităţi care să impulsioneze impunerea democraţiei şi să ofere un echilibru, garantând că prin prestigiul personal, echitatea şi buna împărţire a resurselor, Şeicul Hamad bin Khalifa Al Thani şi-a asumat încă din 1995 conducerea acestui proces dificil şi care fără influenţa sa nu ar fi putut fi dus la bun sfârşit.
În plus din 2003 ca o garanţie a stabilităţii modelului qatarez şi al efortului familiei domnoitoare de a moderniza statul, emirul şi-a ales deja succesorul în persoana Seicului Tamin Bin Hamad Al Thani, ceea ce a permis ca procesul democratic din Qatar să nu depindă doar de o perosaoană ci să fieun efort al unei dinastii.
Concluzii. Modelul qatarez oferă o serie de soluţii pentru o democraţie tipic arabă: procesul trebuie să fie întotdeauna un efort intern , construit de societate pentru modernizarea ei, niciodată impus militar , din afară. Democratizarea trebuie să ţină cont de specificul istoric al zonei , trebuie să fie un model participativ bazat pe consultare, pe referendum şi pe respectarea normelor socialeale islamului.
Efortul de democratizare trebuie preluat de o personalitate eficientă, cu prestigiu, recunoscută drept lider în ţara respectivă.
Procesul democratic trebuie garantat ca dezvoltare pe o perioadă de generaţii, fiind indicat a fi preluat de către o monarhie sau o familie acceptată ca lider de întreaga societate.
Integrarea femeilor în viaţa politică se face clar, definitiv şi fără a atenta la modelele morale, politica fiind separată de religie.
Poate cel mai important învăţământ al modelului qatarez este că Emiratul a păstrat legea islamică-sharia- dar a oferit posibilitatea unui model democratic, politic, complet separat ce funcţionează pe seama unui singur principiu: libertate pentru toţi.
Diplomaţia internaţională a Qatarului.
Qatarul are un rol de jucat în lumea actuală mult mai important decât suprafaţa sa i-ar permite, este vorba de un rol al ideilor, modelul qatarez combinat cu politica de găzduire în Emirat a principalelor conferinţe ce dezbat marile teme ale politicii şi dezvoltării economice mondiale permite Qatarului să devină un loc de schimb al ideilor, de întâlnire a marilor personalităţi, şi răspândire a lor în zonă, face ca diplomaţia internaţională a Qatarului să fie nu doar vizibilă dar şi extrem de eficientă. În plus găzduirea de către Qatar a celui mai influent post de televiziune din lumea arabă: Al Jazeera, oferă Qatarului posibilitatea de a influenţa masele arabe în aceeaşi măsură ca şi liderii şi de a face ca modelul qatarez să fie aceeptat din ce în ce mai mult. Este astfel posibil ca să vedem în viitor Qatarul reuşind unde au eşuat marile puteri cu forţa lor militară şi economică. Se demonstrează astfel că un stat mic -Qatarul- poate avea o influenţă covârşitoare, dacă precum Atena sau Sparta odinioară, a ştiut să parieze pe lucrurile ce înving întotdeauna în final: cultura, educaţia şi informaţia.
