Test: o ţară europeană, membru cu drepturi depline al NATO şi al Uniunii Europene, a suferit recent multiple atacuri îndreptate împoriva instituţiilor sale. Puteţi (a) numi ţara- respectivă, (b) descrie atacurile şi (c) explica ce face NATO drept răspuns?
Dacă nu puteţi, nu vă faceţi griji: nici măcar NATO nu ştie prea bine ce face în privinţa acestor atacuri, în ciuda Tratatulul Alianţei, care declară că un atac armat asupra unuia dintre membri este “un atac împotriva tuturor membrilor”. Numele ţării este Estonia – un membru NATO foarte mic şi foarte nou; atacurile au loc în cyberspaţiu; şi deşi autorii lor nu sunt chiar necunoscuţi, identităţile lor nu pot fi dovedite.
Ceea ce conduce la o dilemă, sau mai exact la mai multe: este acesta un “atac armat”? Este Alianţa NATO obligată să răspundă? Şi dacă da, cum? Niciuna dintre aceste întrebări nu au răspuns clar. Iar dacă vă imaginaţi că teroriştii îşi au cartierul general în vreun petic neguvernabil al lumii sub-dezvoltate, mai gândiţi-vă.
Spre deosebire de terorismul clasic, esenţa războiului cibernetic modern este caracterul anonim.
Pentru a adăuga încă un nivel de complexitate întregii poveşti, este important să înţelegem că originile sale nu se află în viitorul cibernetic high-tech, ci în trecutul Războiului Rece. Acum câteva săptămâni, guvernul estonian a decis să mute o statuie de bronz a soldatului sovietic din locul tradiţional din centrul oraşului Talin, capitala Estoniei, într-un cimitir din afara oraşului, împreună cu rămăşiţele soldaţilor sovietici îngropate sub aceasta. Faptul poate părea unora departe de un casus belli, dar pentru minoritatea rusă din Estonia, ale căror familii, în majoritatea lor, au sosit în ţară- după ce Armata Roşie a alungat trupele germane în 1945, această statuie a devenit un punct de reper şi o justificare a dreptului de a rămâne. Pentru estonieni, din care o zecime au fost deportaţi în Siberia- după 1945, statuia a devenit un simbol al jumătăţii de secol de ocupaţie şi oprimare sovietică. Atunci când statuia a fost îndepărtată, s-a produs o rebeliune; un protestatar rus a fost ucis; huligani l-au atacat pe Ambasadorul Estoniei la Moscova; iar câteva zile mai târziu, siturile web ale guvernului, băncilor şi publicaţiilor estoniene au început să pice.
Estonia – “e-Stonia,” cum o numesc fanii – practică forme de e-guvernare avansate chiar şi după standardele vest-europene. Estonienii îşi plătesc impozitele online, votează online, fac operaţiuni bancare online. Cărţile de identitate naţionale conţin chipuri electronice. La şedinţele de guvern, fiecare membru al cabinetului vine cu laptopul. Atunci când siturile web estoniene încep să refuze să ofere serviciile obişnuite, este o problemă.
Desigur, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, originea exactă a atacurilor nu poate fi determinată: spre deosebire de terorismul clasic, esenţa războiului cibernetic modern este caracterul său anonim. Deşi unele atacuri păreau să vină de la PCuri aparţinând administraţiei prezidenţiale a Rusiei, altele au venit din Brazilia sau Vietnam. În consecinţă, nici chiar experţii guvernului estonian nu au îndrăznit să acuze direct guvernul Rusiei. În fond, hackeri furioşi pot organiza oricând şi oriunde un “botnet” – computere pe care s-a intrat de la distanţă şi care au fost silite să transmită spam sau viruşi. Într-adevăr, hackerii chinezi “patrioţi” au devenit specialişti în astfel de atacuri, folosind computere din întreaga lume pentru a ataca atât situri guvernamentale japoneze, cât şi americane în momente de mare tensiune.
Atât caracterul anonim, cât şi noutatea s-ar putea dovedi factorii esenţiali în alegerea acestui tip de atac, mai ales dacă, aşa cum unii oficiali NATO cred acum, atacurile sunt încercări ale Rusiei de “testare” a gradului de pregătire a Occidentului pentru război cibernetic în general şi a loialităţii NATO faţă de membrii mai noi şi mai slabi, în particular. Unii cred că guvernul rus experimentează diverse tactici, încercând să descopere ce forme de hărţuire sunt cele mai eficiente: atacurile verbale la adresa Estoniei, conducta rusească de gaze naturale spre Lituania care dintr-o dată are nevoie de reparaţii misterioase, sau embargourile asupra importurilor de produse din carne din Polonia sau de vinuri din Georgia.
Dacă este adevărat, cu siguranţă lecţia ultimelor trei săptămâni este că războiul cibernetic are o mulţime de avantaje: nu dă naştere la reacţii zgomotoase, nu atrage sancţiuni economice ca răspuns, nu seamănă cu nicio formă de război “real” şi nu face pe nimeni să se îngrijoreze în privinţa nevoilor energetice pe termen lung ale Europei. NATO a trimis, în cele din urmă, discret, câţiva specialişti în Estonia, şi la fel (şi chiar mai discret) a făcut şi Pentagonul. Câţiva europeni s-au plâns puţin de problemă la summitul care a avut loc în weekend. Dar nu se va merge mai departe – cel puţin până când aceia care au scos guvernul estonian din cyberspaţiu nu revin online, încă şi mai bine înarmaţi pentru următoarea bătălie.
