Europa de Est încearcă să intre în Europa. De când datează oare acest non-sens? Nu noi suntem cei care l-am inventat, ci filosofii iluminişti ai secolului al XVIII-lea. Noi doar am preluat şi perpetuat un clivaj, groso modo – civilizaţie/barbarie, pe care ne străduim să-l depăşim şi astăzi. Dar dacă totul n-ar fi decât o ,,invenţie”?
Deconstrucţia oricărui concept este astăzi la mare modă. De ce nu am încerca, aşadar, şi deconstrucţia conceptului de Europa de Est? Este ceea ce a încercat să facă Larry Wolff, profesor de istorie la Boston College. După o cercetare academică serioasă, concretizată în lucrarea Inventarea Europei de Est. Harta civilizaţiei în Epoca Luminilor, el a ajuns la concluzia că ,,Europa de Vest este cea care a inventat Europa de Est ca pe jumătatea ei complementară în secolul al XVIII-lea, în Epoca Luminilor”.
Nu este vorba, bineînţeles, de o adevărată “invenţie”, în sensul comun al cuvântului. Europa de Est exista, ca realitate geografică, şi înainte de iluminism şi există în continuare. Ceea ce Epoca Luminilor a inventat a fost un concept şi o viziune asupra Europei de Est, viziune care funcţionează încă şi în zilele noastre. Studiul lui Larry Wolff este important pentru că explică nu numai cum văd occidentalii partea noastră de Europa, ci şi de ce. Pentru a ajunge la rădăcinile istorice ale acestei viziuni, cercetătorul american a fost nevoit să coboare în timp până în secolul al XVIII-lea. După cum mărturiseşte chiar el, ,,am putea să înţelegem şi să combatem ideea de Europa de Est cercetând complicatul proces istoric prin care a căpătat formă şi s-a înrădăcinat în cultura noastră.”
Nord şi Sud, Est şi Vest
Trebuie să începem prin a aminti că Europa nu a fost dintotdeauna divizată între Est şi Vest. În perioada Renaşterii, când Sudul era centrul civilizaţiei, Europa se împărţea în Nord şi Sud. În momentul în care Sudul şi-a pierdut întâietatea culturală şi economică, iar locul unor centre ca Roma, Florenţa, Veneţia a fost luat de Paris şi Londra, şi ,,axa civilizaţiei” şi-a schimbat sensul. Vestul a devenit modelul, centrul, sursa de inspiraţie, iar Estul a fost construit în aşa fel încât civilizaţia vestică să iasă şi mai bine în evidenţă. Larry Wolff consideră că iluminismul a înfăptuit, practic, o ,,reorientare conceptuală a Europei pe care ne-au lăsat-o moştenire, astfel încât noi vedem acum Europa aşa cum o vedeau ei; sau, mai degrabă, noi suntem moştenitorii pasivi ai Europei pe care ei au reconceput-o în mod activ.”
Rusia, material didactic
Un studiu de caz interesant asupra modului în care Occidentul a folosit Europa de Est ca ,,material didactic” pentru a-şi argumenta propriile păreri este Rusia ţaristă (atât în timpul lui Petru cel Mare, cât şi în vremea Ecaterinei). Trei mari filosofi iluminşti, Voltaire, Rousseau şi Montesquieu, au încercat să interpreteze reformele lui Petru cel Mare, fiecare din perspectiva propriilor teorii asupra a ce înseamnă civilizaţie şi civilizare, dezvoltare şi înapoiere.
Petru cel Mare (1689-1725) este cel care a deschis calea modernizărilor în Rusia. În mare parte din acţiunile sale el s-a găsit însă singur în faţa unui popor cu obiceiuri şi credinţe vechi de secole. Multe din schimbările sale au fost doar de suprafaţă şi nu au atins decât păturile superioare ale societăţii. A încercat, de pildă, să le taie bărbile. Dar dispoziţiile Bisericii, la un conciliu din 1551, au fost mai puternice: “Nu există obicei eretic mai condamnabil decât a-ţi rade barba… A-ţi rade barba pentru a plăcea oamenilor însemnează a deveni duşmanul lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul Său.” Alegere?Între afi europeni şi “duşmanii lui Dumnezeu” sau a rămâne cum se ştiau de secole “după chipul şi asemănarea Sa”? Rusia profundă rămânea neschimbată. A fost însă de ajuns pentru a atrage atenţia Europei care a descoperit, cu uimire, un om de geniu născut într-un neam de barbari.
Voltaire s-a confruntat pentru prima oară cu personalitatea lui Petru cel Mare în timp ce scria Istoria lui Carol al XII-lea. În momentul urcării pe tron a lui Petru, ruşii erau, în viziunea lui Voltaire, ,,născuţi cu toţii sclavii unor stăpâni la fel de barbari ca ei.” Tocmai datorită barbariei evidente în care, susţinea Voltaire, se aflau ruşii, opera de modernizare a lui Petru cel Mare este cu atât mai grandioasă: ,,Astfel, un singur om a schimbat cel mai mare imperiu din lume!” exclama, plin de admiraţie, filosoful Luminilor.
Întâi să fie ruşi, şi apoi europeni
Nu aceasta era şi părerea lui Jean-Jacques Rousseau. Autorul Contractului social considera că ruşii ar fi trebuit mai întâi să înveţe să fie ruşi şi abia apoi să devină europeni. “Ruşii nu vor avea niciodată cu adevărat o viaţă civică, pentru că au început să o aibă prea de timpuriu. Petru avea un geniu imitativ, nu avea adevăratul geniu, cel care creează şi face totul din nimic. Unele dintre lucrurile pe care le-a făcut au fost bine făcute, dar majoritatea au fost nepotrivite. El a văzut că poporul său era barbar, dar n-a văzut că încă nu era copt pentru viaţa civică; a vrut să-l civilizeze când ar fi trebuit abia să-l oţelească. Mai întâi a vrut să facă din supuşii săi nişte germani, nişte englezi, când ar fi trebuit să înceapă prin a-i face ruşi; i-a împiedicat pe supuşii săi să devină ceea ce ar fi putut fi, convingându-i că erau ceea ce nu erau.”
Montesquieu nu este de acord nici cu Voltaire, nici cu Rousseau. El consideră că ruşii nu trebuiau civilizaţi cu forţa pentru că ei erau, oricum, un popor european. Metoda lui Petru fusese mult prea brutală pentru impunerea unor moravuri care, în definitiv, aparţineau şi ruşilor, ca popor european: “Uşurinţa şi iuţeala cu care această naţiune s-a civilizat au dovedit fără doar şi poate că acest principe avea despre ea o părere prea proastă şi că acei oameni nu erau nişte dobitoace, cum spunea el. […] Petru I, impunând unui popor din Europa moravurile şi manierele Europei, a făcut lucrul acesta cu o uşurinţă la care nici el nu se aştepta.”
Iată-i pe cei trei mari oameni ai Luminilor folosind Rusia drept “material didactic” pentru exemplificarea propriilor idei filosofice. Pentru Montesquieu moravurile depind de clima ţării. Determinismul geografic funcţionează fără greş. Geografic, Rusia este în Europa, deci moravurile Europei trebuie să fie aceleaşi cu ale Rusiei. Petru nu a făcut decât să grăbească un fenomen care oricum, conform unor legi ce nu dau greş, s-ar fi petrecut. Rousseau crede în dreptul şi puterea poporului de a-şi hotărî singur soarta. Orice e impus asupra unui popor, împotriva voinţei lui e, ca atare, criminal. Voltaire, teoreticianul “absolutismului luminat”, încearcă să vadă în Petru cel Mare, şi mai târziu în Ecaterina a II-a, succesul propriei teorii.
Este adevărat că ultimii 50 de ani au adâncit prăpastia dintre Estul şi Vestul Europei. Cortina de Fier nu a fost niciodată doar o metaforă. Este important însă să recunoaştem că nu comunismul sau dominaţia sovietică sunt cele care au creat diviziunea Est-Vest. După cum conchide şi Larry Wolff, ,,Rusia poate renunţa la dominaţia ei militară asupra Europei de Est, dar nu poate izgoni ideea de Europa de Est, pentru că nu a inventat-o şi nici nu a impus-o.” Iar efectul cel mai pervers al acestei construcţii conceptuale a fost acceptarea lui necondiţionată, interiorizarea lui de către est-europeni. Iar, dacă istoria foloseşte la ceva este să ne arate, din când în când, că nu noi am inventat roata.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 30
