Tema reformării structurale a Parlamentului este un proiect mai vechi şi revine în atenţia opiniei publice, de regulă în perioada preelectorală. Să fie oare acesta un semnal că se pregăteşte terenul în eventualitatea organizării de alegeri anticipate în perioada următoare?
Reformarea unei instituţii cu o imagine negativă, aşa cum este actualmente Parlamentul, nu poate fi decât un demers care să-i crească popularitatea şi capitalul de încredere. Sau să credem că preşedintele Traian Băsescu intenţionează, realmente, să declanşeze o reformă la nivelul legislativului românesc? Reacţiile partidelor politice au fost diverse, dar ele pot fi grupate, groso modo, în două tendinţe. Unele – PNL, UDMR, PRM – optează pentru o reconsiderare a statutelor celor două Camere (prin schimbarea modalităţii de desemnare şi implicit printr-o diferenţiere a prerogativelor), astfel încât dualitatea să se justifice, altele – PSD, PD – se pronunţă pentru o manieră mai radicală, respectiv instituirea unui Parlament unicameral. Presupunând că intenţia reformării Legislativului este una reală, clasa politică va trebui să decidă între cele două variante.
În legislaturile de până acum, activitatea Parlamentului s-a caracterizat, în primul rând, printr-o accentuată deteriorare a imaginii, iar sondajele de opinie au reflectat nemulţumirea crescândă a opiniei publice faţă de această instituţie.
Pierderea credibilităţii faţă de eficienţa puterii legiuitoare s-a realizat treptat, astfel încât Parlamentul se numără acum printre instituţiile cele mai puţin credibile şi cele mai responsabile de degradarea situaţiei economico-sociale din România. Legislativului i se reproşează, deopotrivă, numărul mare de parlamentari şi, consecinţă a acestei situaţii, lentoarea cu care-şi desfăşoară activitatea. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că motivele ineficienţei Legislativului rezidă în unele caracteristici ale sistemului românesc de partide. Este ştiut faptul că Parlamentul reprezintă principalul for de exprimare a celor mai importante partide politice şi reflectă, în mod firesc, configurarea celor mai viabile şi credibile forţe partizane la un moment dat. Implicit, buna funcţionare a Parlamentului este condiţionată de natura relaţiilor între partidele parlamentare şi, nu în ultimul rând, de coeziunea existentă în interiorul fiecăruia dintre acestea. De cele mai multe ori conflictele de interese între membrii aceluiaşi partid s-au repercutat în mod negativ asupra bunei desfăşurări a lucrărilor din cadrul Parlamentului. Aşadar, Legislativul actual reprezintă o expresie a sistemului de partide din România.
Este dificil de apreciat până unde se poate merge cu reforma. Cert este că eficienţa activităţii parlamentare se poate obţine printr-un efort conjugat, care să vizeze deopotrivă sistemul de vot (care reglementează accesul partidelor politice în Parlament) şi sistemul parlamentar (mod de constituire, activitate).
Argumentele unicameralismului
Un prim argument ţine de filosofia politică şi susţine faptul că suveranitatea este indivizibilă, deci nu este posibilă, în principiu, divizarea reprezentării naţionale, expresie a acestei suveranităţi. Se justifică preponderenţa organului legislativ unicameral asupra Executivului.
Un al doilea, mult mai frecvent invocat şi mai pragmatic, se referă la funcţionarea instituţiilor. Astfel, dacă cele două Camere sunt alese în acelaşi moment, pentru aceeaşi durată şi de aceeaşi manieră, ceea ce comportă acelaşi tip de sufragiu, acelaşi mod de scrutin şi acelaşi corp electoral, ele exprimă acelaşi interes, au aceeaşi compoziţie şi, în consecinţă, divizarea Parlamentului în două Camere este inutilă.
Dacă a doua Cameră nu este o copie mai mult sau mai putin fidelă a celei dintâi, bicameralismul poate deveni o piedică în calea legiferării, producând un blocaj instituţional. Dacă majorităţile celor două Camere diferă, există riscul ca legea să fie blocată, în cazul bicameralismului egalitar, sau întârziată, în cazul celui inegalitar, consecintă gravă pentru stat, care se vede în imposibilitatea de a îndeplini funcţia sa esenţială – realizarea dreptului. De asemenea, se afirmă că existenţa celei de-a doua Camere diminuează forţa Legislativului în raport cu Executivul. Controlul exercitat asupra acestuia devine în mare măsură ineficient, căci el se poate sprijini pe o Cameră pentru a contracara ameninţarea celeilalte.
Argumentele bicameralismului
Adepţii bicameralismului resping argumentul potrivit căruia divizarea Legislativului nu e justă întrucât presupune o divizare a suveranităţii, ei afirmând că este vorba despre o separare pur funcţională, care nu afectează unitatea Parlamentului. Aşa cum existenţa Executivului nu contrazice unitatea voinţei statului, nici o a doua Cameră nu o împiedică. Divizarea în două Camere a Legislativului este o transpunere a principiului separaţiei puterilor la nivel interfuncţional.
În ceea ce priveşte utilitatea instituţională a celei de-a doua Camere, susţinătorii bicameralismului afirmă că rolul acesteia este, de fapt, de a întări echilibrul şi soliditatea regimurilor democratice, asigurând, de asemenea, o mai eficientă separare a puterilor.
Bicameralismul îmbracă două forme. Cel egalitar – prezent şi în România – presupune că cele două Camere funcţionează asemănător din punct de vedere al alegerii şi al atribuţiilor ce le revin. Bicameralismul inegalitar prevede modalităţi diferite de vot şi, în consecinţă, atribuţii distincte.
Susţinătorii bicameralismului afirmă că rolul Camerei secunde este foarte important, deoarece aceasta se constituie într-un fel de frână a impulsurilor primei Camere, care, aleasă fiind prin sufragiu direct, este de obicei mai predispusă reformelor radicale. De asemenea, Camera secundă permite o mai bună colaborare şi un mai bun echilibru între puteri. Bicameralismul evită conflictele directe şi brutale între Guvern şi Parlament prin faptul că Guvernul se poate sprijini pe o Cameră pentru a contracara atacurile celeilalte. În al doilea rând, ea asigură o reprezentare naţională în caz de dizolvare a primei Camere, ceea ce poate fi considerat util.
Este adevărat că existenţa celei de-a doua Camere tergiversează procedura legislativă, dar avantajul este că permite promovarea unor legi mai bine gândite şi dezbătute şi, nu în ultimul rând, conduce la o mai bună informare a opiniei publice.
În concluzie, se poate afirma că deopotrivă ambele variante prezintă avantaje şi dezavantaje, ele putând fi valorificate în funcţie de particularităţile sistemice ale fiecărui stat. Opţiunea pentru un sistem sau altul presupune însă o analiză extrem de riguroasă pentru evitarea unor derapaje ce ar putea afecta buna funcţionare a democraţiei. În cazul României există o îndelungată tradiţie bicamerală, dar şi un imobilism instituţional care fac dificil procesul modificării sistemului parlamentar, nu însă imposibil.
Publicat în : Idei contemporane de la numărul 30
