Una dintre cele mai profunde probleme cu care se confruntă Europa este lipsa liberalizării economice în unele dintre statele cele mai mari din Uniunea Europeană. Numeroşi europeni cunosc anxietatea de a-şi pierde locurile de muncă, fie din cauza competiţiei interne în UE, fie din cauza concurenţei globale. Statele mari care stau la baza zonei Euro stagnează din punct de vedere economic şi par deocamdată incapabile să accepte schimbările în direcţia liberalizării necesare într-o lume a globalizării.
Piaţa muncii din Europa de Vest, invadată de estici
Invazia forţei de muncă ieftine din Europa Centrală şi de Est după extinderea UE reprezintă, desigur, una dintre îngrijorările principale ale cetăţenilor membrilor mai vechi ai UE. Se ştie deja că francezii, germanii şi alţi europeni sunt profund îngrijoraţi de invazia de instalatori şi asistente medicale din Polonia, care au reuşit să fenteze restricţiile legate de drepturile de angajare în UE, constituindu-se în furnizori de servicii independenţi.
Ideea este că numeroşi europeni cunosc anxietatea de a-şi pierde locurile de muncă, fie din cauza competiţiei interne în UE, fie din cauza concurenţei globale cu Asia, America Latină sau chiar SUA, unde câţiva dintre producătorii europeni de automobile au început deja să deschidă fabrici. Sectorul privat al Europei aproape că a încetat să mai genereze locuri de muncă încă din anii 1970 şi 20 de milioane de europeni sunt şomeri, mulţi dintre ei de lungă durată sau permanenţi. În Italia, 38 la sută dintre subiecţii unui sondaj de opinie realizat recent au răspuns unei firme germane de cercetare de piaţă că şomajul este cea mai presantă problemă socială. În Franţa această cifră a ajuns la 58 la sută, iar în Germania, un procentaj îngrijorător de 81 la sută dintre subiecţi împărtăşeşte aceeaşi opinie. Statele mari care stau la baza zonei Euro stagnează din punct de vedere economic şi par deocamdată incapabile să accepte schimbările în direcţia liberalizării necesare într-o lume a globalizării, a pieţelor competitive ale forţei de muncă şi a cerinţelor de capital mobil care definesc economia.
O singură privire la tulburările sociale provocate de tinerii musulmani şomeri şi fără adăpost în Franţa reflectă una dintre consecinţele tragice ale unei pieţe a muncii rigide şi exclusiviste. Fără locuri de muncă, integrarea imigranţilor şi legătura lor cu restul societăţii nu au nici o şansă. Cea mai importantă problemă este modul în care Europa abordează subiectul pieţei sale a muncii extrem de confortabile şi al ajutoarelor sociale extensive, care vor trebui reduse considerabil dacă bătrânul continent vrea să facă faţă provocărilor viitorului.
Europenii ţin la concediile lor de şase săptămâni – şi cine n-ar face-o? – şi nu le pasă prea mult de faptul că slujbele lor sigure nu sunt plătite suficient încât să le permită să aspire la case mai mari sau maşini mai scumpe. Impozitele ridicate pe venit şi profit le asigură servicii de sănătate gratuite şi învăţământ gratuit, pensii publice şi asigurări de şomaj. Este o viaţă confortabilă, dar permanent ameninţată.
O populaţie în scădere şi îmbătrânită
Dacă un european îşi pierde locul de muncă deoarece firma la care lucra a deschis o locaţie în India, este foarte puţin probabil ca el să-şi găsească o altă slujbă. Iar sistemele generoase de pensii sunt ameninţate de scăderea bazei demografice. Majoritatea statelor europene se micşorează şi nu reuşesc să-şi întreţină cetăţenii. Până în 2050, de exemplu, populaţia Italiei se va reduce de la 57 milioane la 45 milioane. Până în 2050, peste jumătate din populaţia Germaniei va fi peste 55 de ani. Imigrarea este, în Europa, o modalitate controversată de a suplimenta forţa de muncă, pe măsură ce creşte teama de o sporire a populaţiei musulmane.
Constituţia UE, o altă problemă
Am văzut recent unele consecinţe uimitoare ale nemulţumirii multora dintre cetăţenii europeni. În Franţa şi Olanda, cetăţenii au respins Constituţia Europeană (pentru care politicienii francezi au fost una dintre principalele forţe promotoare). Votul a fost unul împotriva unei UE pe care francezii o consideră o ameninţare la adresa statului protector; pentru olandezi, teama de a-şi pierde stilul de viaţă “tolerant” drept consecinţă a unei viitoare imigrări musulmane masive a jucat un rol important. Nici chiar faimoasa săptămână de lucru de 35 de ore a francezilor nu a reuşit să aducă zâmbetul pe multe feţe. Deşi salariile nu cresc, săptămâna de lucru mai scurtă oferă tuturor mai mult timp liber pentru a cumpăra şi a cheltui. Rezultatul final este, inevitabil, că vor exista mai puţini bani pentru toate acestea.
Franţa are nevoie de o piaţă a muncii mai flexibilă şi costuri sociale mai reduse, care să permită o creştere a concurenţei, a mobilităţii forţei de muncă şi să creeze mai multe locuri de muncă. Dar majoritatea cetăţenilor francezi nu văd lucrurile în această lumină. Ei ţin la siguranţa locului de muncă; potrivit sondajelor de opinie, 70 la sută dintre ei consideră că slujba ideală este cea de funcţionar public, adică o slujbă pe viaţă. Statul este încă văzut ca o sursă a tuturor lucrurilor, fie ele bune, fie rele. Din acest motiv, francezii tind să învinovăţească politicienii şi felul în care aceştia îşi fac datoria pentru declinul economic general. În acelaşi timp însă, ei învinovăţesc UE. Resentimentele se concentrează în particular pe concurenţa noilor state membre UE din centrul şi estul Europei.
Prestatorii independenţi de servicii din Polonia şi din alte state estice îşi deschid puncte de lucru în Franţa şi Germania, de la instalatori la montatori de gresie şi faianţă şi până la măcelari; îşi oferă serviciile la jumătate de preţ faţă de tarifele muncitorilor locali. Perspectiva a ceea ce se va întâmpla dacă şi când Turcia va adera şi ea la UE îi terifiază pe francezi.
Germania, precaută
Alegerile din Germania din toamna trecută au fost şi ele un simptom al problemelor fundamentale – alături de eforturile mai degrabă haotice de a asambla o largă coaliţie sub conducerea cancelarului Angela Merkel. Germanii sunt extrem de reticenţi faţă de orice fel de incertitudine, după ce au trecut prin evenimentele din prima jumătate a secolului al XX-lea, incluzând prăbuşirea guvernelor din perioada Weimar, dictatura nazistă şi pierderea a două războaie mondiale.
O parte din problemele cu care se confruntă astăzi Germania o constituie dorinţa generală de securitate într-o lume schimbătoare şi imprevizibilă. Ceea ce explică de ce muncitorii germani nu sunt dispuşi să accepte reduceri ale pensiei şi ale celorlalte ajutoare sociale generoase, şi nici să renunţe la garanţia unei angajări pe viaţă.
Atât Gerhard Schroeder, cât şi Angela Merkel ştiu că aceste probleme trebuie abordate – un posibil motiv pentru care electoratul german a ajuns să-i respingă pe ambii. Cu doar trei zile înaintea alegerilor, 30 la sută din cetăţenii germani nu erau hotărâţi cu cine să voteze. În timpul mandatului, Schroeder a încercat să implementeze atât de necesarele reforme ale pieţei muncii şi ale sistemului social, şi în consecinţă a devenit foarte nepopular.
Priviri spre viitor
Tentative de reformă au fost înregistrate în întreaga Uniune Europeană. Agenda Lisabona în special, adoptată la summitul ministerial din 2002, a constituit o încercare de a spori competitivitatea. Intenţia a fost de fapt aceea de a transforma Europa într-un lider mondial în domeniul inovaţiei industriale şi tehnologice – care să depăşească SUA până în 2010. Nu s-au înregistrat însă progrese notabile până în acest moment.
Uniunea Europeană cheltuie 46 la sută din bugetul propriu pentru subvenţionarea agricultorilor. Pentru a face faţă globalizării, Tony Blair a îndemnat liderii europeni să elimine birocraţia inutilă şi a propus înfiinţarea unui Fond UE pentru Globalizare. Propunerea a fost făcută în cadrul unei conferinţe informale UE, la Hampton Court, Londra, iar ideea era aceea a înfiinţării unui fond prin care UE să atenueze impactul globalizării – o propunere primită cu foarte puţin entuziasm de statele care ar urma să contribuie financiar, în principal Germania.
Problema însă, aşa cum nota Wolfgang Munchau în Financial Times, este aceea că “UE are o platformă instituţională neadecvată pentru abordarea problemei globalizării. UE a devenit prea mare şi prea puţin unită. Nivelul adecvat este cel al guvernelor naţionale şi al zonei Euro”. În câteva domenii importante, între care reforma pieţei muncii şi reforma economică, nu există o politică unitară la nivelul UE. Aceste chestiuni sunt rezolvate de statele membre. Şi, chiar dacă ar exista o politică, implementarea ei ţine de guvernele naţionale. De pildă, este mult mai greu să concediezi pe cineva în Franţa decât în Marea Britanie. Şi este mult mai uşor să înfiinţezi o companie aici. În consecinţă, Marea Britanie are o rată a şomajului mult mai mică decât Franţa.
Modelul social european
Aceasta explică faptul că statele membre ale Uniunii Europene au realizat progrese inegale în ceea ce priveşte adaptarea la cerinţele secolului al XXI-lea. Este la fel de adevărat că modelul american, atât de des fluturat ca un spectru de către agitatorii europeni, nu este singurul viabil şi probabil ar fi nerealist să credem că Europa şi Statele Unite vor ajunge vreodată la un punct de convergenţă, date fiind tradiţiile politice şi originile istorice foarte diferite.
Într-o lucrare publicată recent de Institutul Bruegel, un think tank cu sediul în Bruxelles, economistul belgian André Sapir afirmă că nu există un model european singular. Conceptul de “model social european” este înşelător. De fapt, există “diferite modele sociale europene, cu performanţe diferite din punctul de vedere al “eficienţei” şi “echităţii”. Modelele care nu sunt eficiente sunt prin definiţie nesustenabile şi trebuie reformate”. PIB-ul total al statelor cu modele ineficiente “reprezintă două treimi din totalul UE cu 25 de membri şi 90 la sută din zona Euro cu 12 membri”.
Profesorul Sapir identifică patru modele distincte, unele cu performanţe mai bune, iar altele – mai slabe:
Modelul nordic – Suedia, Danemarca, Finlanda şi Olanda – cu cele mai mari cheltuieli pentru protecţie socială şi asistenţă publică. Pieţele muncii sunt relativ slab reglementate, deşi există sindicate puternice, ceea ce înseamnă salarii mari.
Modelul anglo-saxon – exemplificat de Irlanda şi Marea Britanie – are o asistenţă socială redusă, fiind concentrat în principal pe cetăţenii activi, sindicate slabe şi o piaţă a muncii relativ slab reglementată.
Modelul Renan -Austria, Belgia, Franţa, Germania şi Luxemburg – bazat pe asigurări sociale pentru şomeri şi o puternică protecţie a angajaţilor. Are de asemenea sindicate puternice şi contracte colective de muncă.
Modelul mediteranean – Grecia, Italia, Portugalia şi Spania – cu pensii mari pentru vechime în muncă, vârste de pensionare mici şi reglementări stricte ale pieţei muncii.
În particular, este evident că există un raport invers între protecţia angajaţilor şi nivelul şomajului, o problemă care afectează îndeosebi modelele renan şi mediteranean. Modelul scandinav demonstrează că, atunci când solidaritatea socială este ridicată, reducerea sărăciei nu se află în opoziţie cu crearea de locuri de muncă sau cu productivitatea.
Toate acestea sugerează că flexibilitatea şi reforma la niveluri multiple reprezintă cheia succesului viitor al Europei, aşa cum s-a întâmplat şi în economia SUA. Această flexibilitate ar permite în continuare Europei să se dezvolte la viteze diferite şi în modalităţi diferite. Indiferent dacă destinul Europei este unul de putere mondială sau de zonă de comerţ liber, viitorul Europei depinde de capacitatea sa de a face faţă provocărilor globalizării şi ale unei lumi care se schimbă într-un ritm ameţitor.
