Instituţia primarului este tradiţională în administraţia României. Ea a fost reglementată pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza prin Legea comunală din 1864 şi a cunoscut o evoluţie continuă ca un efect firesc al transformărilor prin care a trecut statul român.
Astăzi, primarul este autoritatea executivă a colectivităţilor locale, care îndeplineşte, în acelaşi timp, rolul de reprezentant al statului în unitatea administrativ-teritorială în care este ales. În fiecare comună, oraş şi municipiu se alege prin vot direct un primar, iar în municipiul Bucureşti un primar general. Se aleg primari şi în sectoarele municipiului Bucureşti, care se află în relaţii de subordonare faţă de primarul general.
Potrivit art. 72 alin. 2 din Legea administraţiei publice locale, mandatul primarului poate înceta înainte de termen în caz de:
– incompatibilitate;
– demisie;
– schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
– imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutiv, cu excepţia cazului suspendării mandatului în situaţia arestării preventive;
– constatarea, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale;
– condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;
– punerea sub interdicţie judecătorească;
– pierderea drepturilor electorale;
– când, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin prin lege, a emis trei dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de trei luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă;
– deces;
– ca urmare a rezultatului unui referendum local, organizat în condiţiile legii.
Demiterea primarului se poate face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea prefectului, în condiţiile legii. Ca şi în cazurile de dizolvare a consiliului local, demiterea primarului este supusă controlului judecătoresc, hotărârea Guvernului putând fi atacată în faţa instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesară efectuarea procedurii prealabile cerute de lege. Până la alegerea unui nou primar sau pe timpul suspendării din funcţie a acestuia, în virtutea ordinului prefectului, ca urmare a unei anchete judiciare, atribuţiile primarului se îndeplinesc de către un viceprimar desemnat de consiliu.
Suspendarea din funcţie a primarului poate fi dispusă de către prefect numai la cererea motivată a instanţei de judecată sau a Parchetului, în cazul arestării preventive.
Dispoziţiile primarului sunt acte administrative, iar controlul legalităţii lor se realizează tot de către prefect.
Atunci când acţionează ca autoritate executivă a administraţiei locale, primarul trebuie să asigure executarea hotărârilor consiliului local. Totodată, primarul este abilitat de lege să facă propuneri consiliului local cu privire la organizarea referendumului local, la reglementările locale privitoare la urbanism şi amenajarea teritoriului, la proiectul de statut al personalului, numărul de personal şi salarizarea acestuia. În aceeaşi calitate, primarul este abilitat de lege să exercite atribuţii specifice în materie de buget local, ordine şi linişte publică, salubritate, drumuri publice şi circulaţie rutieră, conducere a serviciilor publice locale şi administrare a bunurilor comunei sau oraşului, prevenire şi limitare a urmărilor unor situaţii excepţionale.
Una din problemele cele mai dificile cu care s-au confruntat autorităţile locale şi implicit primarii în ultimii ani a fost reprezentată de retrocedarea proprietăţilor, mai ales datorită faptului că a existat de foarte multe ori o opoziţie între sistemul normativ-formal şi cel real uman de aplicare a legislaţiei proprietăţilor.
Alegerile locale din 2004 au relevat în foarte multe cazuri o luptă acerbă între diferiţi candidaţi la funcţia de primar, cu angrenarea unor resurse inimaginabile, de exemplu pentru o campanie electorală la nivelul unei comune: miza, una bănuită, lupta pentru pământ, mai ales că neclarităţile legilor proprietăţii permiteau încă multe jocuri din partea autorităţilor. Dar, de multe ori, cei care au mizat pe acest fapt au avut surpriza de a constata că terenurile sunt insuficiente si pentru restituire, astfel că nu este “loc” de alte interese. În acest context, am asistat la o adaptare la noile condiţii care a dat naştere unor abuzuri atât din partea autorităţilor, cât şi din partea unor funcţionari.
Astfel, o modalitate de dobândire a unui bun, uzucapiunea, a fost adaptată în folosul administraţiei şi “clienţilor acesteia”. Dacă există totuşi un proprietar, au fost cazuri în care autorităţile locale au refuzat repunerea în posesie, stabilind o altă destinaţie pentru terenurile respective (nu este altceva decât abuz în funcţie). Argumentul este unul simplu: omul de rând are puţine cunoştinţe de specialitate, iar o rezolvare în instanţă ar dura ani de zile. În acest moment există relativ puţine metode de rezolvare a problemei, instanţa fiind una din ele. Totuşi, prefectul poate ataca în contencios administrativ hotărârile consiliilor locale sau dispoziţiile primarilor în cazul în care acestea ar încălca un drept de proprietate… doar să existe dorinţă din partea acestuia şi capacitatea de a sesiza încălcarea dreptului amintit.
Cu toate acestea, şi prefectul are un drept limitat de acţiune. Problema se pare că va fi rezolvată în noua lege a administraţiei publice locale în care prefectul poate amenda primarul în anumite cazuri, cum ar fi neexecutarea hotărârilor consiliului local. Însă până la apariţia noii reglementări instanţa este cea care poate soluţiona problemele semnalate mai sus. Trebuie doar răbdare şi resurse din partea celor vătămaţi.
